Nicolae Roșianu
Opera folclorică se vădește a fi în genere o îmbinare dialectică între formulele puse la îndemâna interpretului de tradiția orală sub forma unor prefabricate artistice și restul structurii, izvodită pentru a oglindi tema particulară.
OVIDIU BÂRLEA
Transformarea sacrului în profan are implicații multiple. Tabu-urile încep să dispară, purtătorul de folclor se simte mai liber, ficțiunea, ca rezultat al necunoașterii, se transformă treptat în ficțiune poetică; mitul devine basm, ritualul își deschide porțile, lăsând în libertate multe din producțiile folclorice (povestiri, cântece etc.) care îl însoțeau, descântecul își pierde funcția magică. Și așa mai departe. Bineînțeles că procesul e mult mai complicat, dar aceasta este direcția pe care dispariția sacralului o imprimă evoluției folclorului până a lua forma „clasică” în care îl cunoaștem astăzi.
Ce legătură are însă formula imposibilului cu procesul desacralizării, demitizării folclorului? Ce este formula imposibilului și care sunt funcțiile ei? Fenomenul trebuie abordat mai înainte în plan sincronic (pentru a vedea în ce constă, care îi sunt caracteristicile) și numai după aceea în plan diacronic (în vederea identificării originii și apoi a evoluției, a transformărilor funcționale ulterioare).
Vom porni de la exemple.
Basmul fantastic („clasic”) își plasează acțiunea într-un timp neverosimil (imposibil): „când noaptea se făcea de dimineață”; sau într-un spațiu neverosimil (imposibil): „într-o pădure fără copaci”, „într-un sat fără case” prin care curge un „râu fără apă”1.
Descântecul, prin formula „magică”, „ anihilează” răul (boala); i se „limitează” posibilitatea de acțiune (în timp și spațiu); timp neverosimil (imposibil): „până mutu a vorbi, până surdu-a auzi, până orbu a vedea”; spațiu neverosimil (imposibil): „unde apa stă în ciur și meiul în pătul”.
Proverbul (zicătoarea) plasează o acțiune în timp neverosimil (imposibil): „când va înverzi tânjala”, „când or zbura bivolii”; sau în spațiu neverosimil (imposibil): „unde gâsca nu gâgâie”, „unde curge apa-n deal” etc.
Cântecul liric „fixează” momentul „întoarcerii” eroului: „când o seca Dunărea”; „când va încolți firul de nisip sădit în grădină” etc.
Toate aceste formule (indiferent de genul folcloric în care au fost identificate), în ciuda varietății elementelor lexicale constitutive, exprimă una și aceeași idee: niciodată (nicicând), nicăieri (niciunde); ideea este exprimată indirect, metaforic. Negarea se face printr-o afirmație care inversează o relație logică, reală: gravitația e anulată și râurile curg în deal; pământul se oprește, pornind apoi într-o mișcare de rotație inversă (noaptea începe de dimineață) etc. Apare astfel un model (o schemă) care stă la baza unor afirmații absurde.
Răspândirea procedeului (formula imposibilului), universalitatea lui (îl întâlnim în folclorul tuturor popoarelor) se datorează modelului oferit de tradiție. Odată însușit, modelul tradițional oferă creatorului popular posibilități nelimitate pentru noi concretizări, rezultând o mare bogăție de formule.
Formula în folclor, deci și formula imposibilului, este un „loc comun” cu un înalt grad de stereotipizare, de formalizare; ea este folosită în situații asemănătoare sau identice pentru exprimarea unor „idei esențiale”. Așadar, asemănarea sau identitatea unor situații determină întrebuințarea unor formule asemănătoare sau identice; în al doilea rând, nu orice situație care se repetă este concretizată în formule – este vorba de situațiile cele mai importante, ele exprimând „idei esențiale”2. Iar formula imposibilului exprimă tocmai o astfel de idee: „a fi” sau „a nu fi” în spațiu și timp. Spunem a fi sau a nu fi – cu toate că „formula imposibilului” se referă, din punctul nostru de vedere, numai la a nu fi – întrucât sensul real nu întotdeauna trebuie identificat cu cel atribuit de noi astăzi, ci cu sensul care decurge din mentalitatea unei colectivități aflate pe o anumită treaptă de dezvoltare.
(va urma)
(fragment din „Formula imposibilului”, volumul Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981)
Imagine: Andrei Sipoș
