Destine amputate

„E ca şi cum ai merge pe lîngă o oglindă pe lîngă care ai trecut în fiecare zi din viaţa ta şi, brusc, ea îţi arată altceva, o imagine stranie, care te pune pe gînduri.” Oglinda Celuilalt nu este nici pe departe liniştitoare, cu atît mai mult cu cît ea coincide cu o falie de netrecut, adîncită de discrepanţe mai degrabă intuite decît formulate făţiş. Scriitorul britanic de origine japoneză Kazuo Ishiguro captează cu fineţe şi sensibilitate nuanţele pe jumătate rostite ale acestei treptate conştientizări a alterităţii, într-un tulburător exerciţiu de imaginaţie în care patosul şi degajarea sînt dozate farmaceutic. Romanul lui Kazuo Ishiguro din 2005, Să nu mă părăseşti, jonglează subtil cu teme de debate precum ipoteza intens problematizată a clonării, evitînd soluţiile facile, unilaterale, care optează ferm pro sau contra, şi imaginînd dilemele mult mai neliniştitoare ale situaţiei post factum. Mai mult decît atît, oglinda este întoarsă, perspectiva este p(l)asată de partea cealaltă, firul narativ fiind desfăşurat de o asemenea fiinţă clonată, într-un discurs echilibrat, fără stridenţe şi, cu toate acestea, electrizat de o tensiune abil strunită în fluxul de cuvinte aparent degajate. Aceasta e, în fond, miza romanului lui Ishiguro, dincolo de veşmintele lui îmbietoare prin care şi-a asumat pariul – cîştigat – cu literatura de consum, subminîndu-i cu rafinament stereotipiile. Schemele psihologice îşi pierd cursivitatea, prea înguste pentru complexitatea ce mocneşte dincolo de simplitatea limbajului şi a poveştii. În oglinda pe care o oferă romanul, crizele adolescenţei, ambiguităţile iubirii, umbrele difuze ale morţii sînt ingenios insolitate, condensate în imagini stranii, care ne pun, categoric, pe gînduri.

În Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro conturează treptat gardurile de sîrmă ghimpată care prefigurează o distopie ce, sub aparenţa eficienţei, ascunde spectrul dezumanizării. Firele invizibile împart radical o virtuală Anglie a anilor ’90 în oameni şi donatori, primii avînd privilegiul unei existenţe prelungite artificial, iar ceilalţi fiind instrumente sacrificate fără remuşcări, clonate în laborator, exclusiv pentru a dona organe şi apoi a se stinge, după două, trei sau, în cazuri fericite, patru donaţii, pe masa de operaţie. Refuzul de a le recunoaşte acestor fiinţe concepute în eprubetă umanitatea îi pune pe oameni la adăpost de apăsarea vinei, responsabilitatea şi culpa topindu-se în faţa convingerii că aceste clone sînt doar trupuri asupra cărora creatorii lor au drept de viaţă şi de moarte. Ipoteza inconfortabilă că aceste clone ar fi şi ele umane, că ar avea un suflet, ar răsturna facilul alibi al unei societăţi criminale care se complace în indiferenţă şi ignoranţă, refuzînd să îşi asume destinul acestor donatori. Două „lumi” se ciocnesc în paginile romanului lui Kazuo Ishiguro: cea veche, nesigură şi tocmai de aceea atît de umană, în care boala şi moartea sînt de neocolit, şi cea nouă, care nu e nici pe departe cea mai bună dintre cele posibile, în care existenţa unora este prelungită artificial, cu o cruzime inumană, cu preţul altor vieţi de sacrificiu: „În ziua aceea, cînd te-am privit dansînd, am văzut altceva. Am văzut o lume nouă născîndu-se extrem de rapid. Da, o lume aflată în legătură mai strînsă cu ştiinţa, una şi mai eficientă. Cu mai multe metode de vindecare a vechilor boli. De acord. Însă o lume aspră şi crudă. Şi am văzut o fetiţă cu ochii strîns închişi, care ţinea la pieptul ei lumea cea veche, o lume mai blîndă, cea care – cum ştia şi ea prea bine în adîncul inimii – nu avea cum să rămînă aşa pentru totdeauna, iar ea o ţinea strîns şi o implora: să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti. Asta e ceea ce am văzut eu. Ştiu, de fapt nu a fost vorba de tine şi nici de ceea ce făceai tu. Dar te-am văzut şi mi-ai frînt inima. Şi n-am uitat niciodată.”

Cele două lumi sînt prinse într-un tulburător joc de oglinzi, întrezărite prin ochii unei făpturi clonate, îngrijitoarea Kathy H., care îşi reconstituie din cioburile amintirii puzzle-ul destinului ei sfărîmat de nepăsarea creatorilor ei. Kathy şi cercul ei de prieteni, la graniţa dintre cele două lumi, au parte de o educaţie artistică la centrul Hailsham, unde paznicii le stimulează creativitatea şi îi „păcălesc”, inoculîndu-le din copilărie fatalitatea sfîrşitului lor timpuriu, ascunzîndu-le totuşi aspecte decisive pentru destinul lor de donatori pentru a-l face suportabil, dar şi hrănindu-le vane speranţe. Astfel, cu toate că ştiu imprecis ce anume sînt şi cu ce scop au fost creaţi, ei nu pregetă să viseze, să-şi imagineze „viitorul posibil”, să pornească în căutarea unor „posibili” după care au fost clonaţi pentru a afla ce ar putea să devină, să spere că vor primi o „amînare” dacă vor putea dovedi că sînt îndrăgostiţi, refuzînd tacit să accepte că destinul le va fi curmat brutal. Paznicii de la Hailsham le-au oferit tot ceea ce le stătea lor în putere, educaţie temeinică, acceptare şi înţelegere, dar nu le-au putut dărui timpul necesar pentru a-şi împlini destinele potenţiale, întrucît acestor prizonieri li se refuză din start şansa unui viitor. Kathy, Ruth, Tommy şi ceilalţi „elevi” îşi găsesc ingenioase supape în jocurile imaginative ale copilăriei, traversează crizele adolescenţei, se implică intens în certuri, tachinări, prietenii, iubiri. Ei nu doar că au suflet, ci chiar se dezvăluie a fi mult mai umani decît oamenii „normali” care, fără regret, izolîndu-i şi respingîndu-i, le refuză umanitatea şi le inoculează ideea diferenţei: „Aşa că aştepţi – chiar dacă nu ştii asta – momentul în care vei afla că eşti într-adevăr diferit de ei, că acolo, afară, există oameni ca Madame, care nu te urăsc şi nici nu doresc să-ţi facă vreun rău, dar care, cu toate acestea, nu se pot abţine să nu tremure din toate încheieturile doar gîndindu-se la tine – la cum şi de ce ai fost adus pe lume –, care sînt cuprinşi de spaima cea mai pură la ideea că mîna ta s-ar putea atinge din întîmplare de mîna lor.”

Destinul personajelor din Să nu mă părăseşti este unul mutilat, fiind dinainte planificat în detaliu, comasat în traseul fatidic elev – îngrijitor – donator, cu viitorul brutal amputat. Dacă tristeţea crepusculară din Rămăşiţele zilei se degajă din nostalgia trecutului irosit, personajele din Să nu mă părăseşti se află de cealaltă parte a arcului vital, cu aripile frînte într-un prezent fără viitor, într-un „drum către nicăieri”. În mitologia nutrită din zvonuri, legende, glume, a elevilor din Hailsham prinde contur un spaţiu al speranţei şi alinării, un „colţ al obiectelor pierdute”, pe care îl proiectează în regiunea Norfolk, sigura care nu avea o poză asociată la ora de geografie. Norfolk devine pentru ei o „sursă de alinare”, „o ultimă fărîmă de speranţă”, un „tărîm de legendă” unde se depozitează toate obiectele pierdute şi, de fapt, viitorul netrăit. În singura fantezie pe care Kathy şi-o îngăduie după pierderea tuturor celor dragi, înainte de a-şi asuma drumul, indiferent (de fapt, evident) unde ar purta-o şi pe ea, Norfolk-ul devine un spaţiu dezolant şi totuşi consolator, un cîmp şi un gard de sîrmă ghimpată care bloca trecerea, în care se adună tot felul de gunoaie aduse de vînt: „Mă gîndeam la tot gunoiul ăsta, la plasticul ce flutura între crengi, la chestiile ciudate, marine, prinse în gard, şi-atunci am închis ochii pe jumătate şi mi-am imaginat că ăsta e locul unde tîrîseră valurile mării tot ce am pierdut din copilărie şi pînă astăzi”, trecutul şi, totodată, viitorul. Kazuo Ishiguro condensează cu măiestrie semnificaţiile acestui no man’s land, convertindu-l prin forţa amintirii într-un neverland compensatoriu.

Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti, Traducere de Vali Florescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 324 p.