O dispută. Pe Facebook.

Iulian, elev modest, la o școală din RSS Moldovenească, se căznește să învețe niște versuri, pentru serbare: ,,Iulian luă de pe raft volumul talentatului poet sovietic moldovean Grigore Vieru şi se ghemui în fotoliul (luat pe credit ca şi mai toată mobila din casă) din cealaltă cameră a apartamentului comandat. Trebuia să declame la serbare un poem al lui Grigore Vieru. Mama pâine albă coace, / Noi zburdăm voios. / Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos.”

Poezia cu pricina îl pusese într-o situație stânjenitoare la școală: «,,Cine vrea să-mi spună, copii, cui îi mulţumeşte eul liric pentru pace?” întrebase Vera Gheorghievna – o profă buboasă, între două vârste, măcinată de singurătate. Nu voia nimeni. Privirea Verei Gheorghievna se opri asupra visătorului Iulian care admira în momentul acela părul ondulat al frumoasei Lenuţa Timofte.

Mamei… spuse ce-i veni pe limbă băiatul luat prin surprindere. Vera Gheorghievna bulbucă ochii.

Cum vine asta? Ieri, măi năucule, am analizat poezia lui Grigore Vieru! Eşti prost sau te prefaci?

Băiatul roşi. Nu era în apele lui nu doar din cauza gafei, ci şi a privirii dojenitoare a Lenuţei cu păr ondulat…»

Fragmentul desprins de mine dintr-un roman de Iulian Ciocan e reprezentativ pentru felul aberant în care se făcea școală în RSS Moldovenească înainte să moară Brejnev. Autorul e un bun creator de atmosferă. Dar asta e o altă discuție.

*

De această secvență romanescă mi-a amintit disputa iscată pe Facebook de următoarea postare a lui Iulian Ciocan, scrisă pe 14 februarie, de ziua nașterii lui Grigore Vieru: ,,Constat cu mirare că mulți dintre amicii mei de pe FB îl elogiază pe Grigore Vieru, că îl transformă într-un fetiș, că fac din el un geniu. Eu cred că din punct de vedere literar Vieru e slab, mediocru, anost. Eu am absolvit o Facultate de Filologie, la Brașov. Voi, cei care îl considerați geniu, sînteți toți filologi? Presupun că voi fi făcut acum cu ou și cu oțet. E posibil unii să mă scoată din lista de prieteni. Nu e nici o problemă. Viața conține și pierderi…”

Umorul – justificat din punct de vedere literar în fragmentul din roman; umorul involuntar, din postarea Facebook-istă – și poziția polemică față de Grigore Vieru din cele două bucăți semnate de Iulian Ciocan m-au făcut să alătur textele.

În mod previzibil, postarea lui Iulian Ciocan a iscat…

…adeziunea necondiționată a majorității comentatorilor, constând îndeosebi în preluarea și proliferarea etichetei de ,,poet mediocru” atașate lui Grigore Vieru.

…respingerea opiniei lui Iulian Ciocan – realizată când într-un registru patetic, cu atacuri la persoană, când într-o manieră elegantă.

Au fost și intervenții care invocau nevoia unei abordări mai nuanțate a problemei: ,,Suntem dintr-o generație, nu e bine de dat cu piciorul în valorile naționale – a intervenit un comentator politic de la Chișinău, Mihăeș Roman. Nu uita ce timpuri am trăit și Vieru e în primul rând un poet al renașterii naționale… Sigur că generația lui Vieru a plătit tribut timpurilor în care au trăit…”

*

Când lucrurile păreau să se fi liniștit, câteva săptămâni mai târziu Iulian Ciocan a revenit asupra subiectului.

Întâi – pentru a-și exprima contrarietatea față de ,,reacția disproporționată și pe alocuri virulentă” provocată de ,,insignifianta postare” din luna lui făurar.

În al doilea rând, pentru a reitera cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună vechea opinie: ,,Nu am de gând să renunț la ideea că Vieru e un poet slab, al cărui lirism dulceag și tânguios e anacronic în raport cu poezia multor poeți români din epocă”.

Apoi, pentru a-și pune în văzul lumii câteva întrebări retorice: ,,…dacă [Vieru] e un Llosa basarabean, iar eu sunt incompetent, pot oare câteva propoziții scrise de mine să demoleze soclul pe care l-ați urcat pe Vieru? Si-apoi, de unde atâta intoleranță față de o simplă părere? Nu am dreptul oare să mă îndoiesc de valoarea literară a operei unui autor? Mi se pare că mulți dintre cei care fac acum spume la gură au călărit bine fetișurile literare autohtone, au obținut dividende de tot felul. Poate de aceea se simt lezați?”

În sfârșit, cu această ocazie, Iulian Ciocan pune în discuție reacția criticului literar Andrei Țurcanu la cele întâmplate. Reacția a luat forma unei analize ample.

Reproduc câteva fragmente din textul cu pricina.

Invocarea de către Iulian Ciocan a trecutului studențesc filologic i se pare lui Andrei Țurcanu un argument insuficient ,,pentru monopolul dreptului arbitrar de judecare sumară și de execuție literară a unui poet. Un intelectual veritabil – continuă Andrei Țurcanu – s-ar jena să aducă în sprijinul aserțiunilor sale o dovadă, cu care vin, de obicei, neofiții sau impostorii. Apoi, o facultate de filologie ar fi trebuit mai degrabă să ofere probe pentru o acțiune contrară” – nuanțează criticul. «Mă refer la o hermeneutică, precum (se) susține într-un comentariu…, care „după text, restabilește și contextul. Sau contextele: al scrierii, al publicării, al interpretării in epocă, al (auto)interpretării auctoriale, al interpretării antume, al interpretării postume, al instrumentalizării contextuale etc., etc.”».

Întrucât în intervențiile sale contestatare, Iulian Ciocan face referiri repetate la poeziile despre Lenin scrise de Grigore Vieru și incluse în manualele școlare, Andrei Țurcanu aduce câteva lămuriri: «Ca unul care am trecut prin școală cu alte manuale (două clase, până la reforma din 1957 a ortografiei, fiind chiar nevoit să folosesc pe ici-pe colo și semnul tare – ъ), îmi amintesc de alte poezii din Cartea de citire decât jucăușele și nevinovatele versuri ,,Pentru pace, pentru pace, mulțumim frumos!” ale lui Grigore Vieru. (…) E un trecut care mă interesează în mod deosebit și azi. Mai mult, la cursul de lecții despre literatura postbelică, încerc să inculc și studenților mei ideea că aceste vremuri, cu întreg arsenalul lor de ștanțare a „omului nou”, nu trebuie uitate. Tot așa, fără o eroizare și o martirizare de conjunctură, nu avem dreptul să uităm nici eforturile celor care au schimbat cursul literaturii și au făcut și ca cititorul ei să prindă contururile altui chip decât al celui trasat de textele cu „semnul tare” în inimă. Iar cu aceste strădanii Vieru, Druță ș.a. chiar sunt „deschizători de drumuri”!»

O idee originală din comentariul lui Andrei Țurcanu se referă la mecanismele prin care a fost modelat gustul estetic al generațiilor de cititori din RSS Moldovenească: «Revin la ideea că fără Ion Druță și Grigore Vieru, ca să mă limitez doar la aceste figuri emblematice ale literaturii române din Basarabia, „literatura română din RSSM, dar și cea postsovietică ar fi avut altă față” și „un alt chip al cititorului”, alt chip decât cel al personajelor încrâncenate, românofobe din Hartene de Gr. Adam ori Tovarășul Vanea de S. Șleahu. Pusă astfel problema, și Druță, și Vieru se situează sus-sus, la o înălțime egală cu înălțimile Purgatoriului față de abisurile Infernului din Divina Comedie a lui Dante.

Dar să nu uităm, această față a literaturii, care s-a înstăpânit în anii ’60 și a dominat peisajul literar până spre sfârșitul anilor ’80, a modelat în aceste decenii, cu acceptul tacit sau cu susținerea directă a forurilor oficiale, la grădinițe, în școli și universități, chipul a câtorva generații de cititori moldoveni. (…) Secțiile literare de la Uniunea Scriitorilor, editurile, revistele, manualele și tot ce ținea de propagarea instituțională a literaturii și-au creat în acești ani un model literar „ideal”, fără îndrăzneli de expresie și de mesaj, ferit de șocuri și experimente artistice neordinare, unul acceptat oficial prin girul călduț al publicabilității. Evident, și gustul cititorului, mentalitatea, orizontul său de percepție a lumii, s-a ordonat, s-a format și a înțepenit la criteriile acestui model selectiv și restrictiv, impunând în societate, alături de tipul „omului sovietic”, mankurtul prin definiție, pe moldoveanul mioritic, sentimental și rudimentar.»

Există – conchide Andrei Țurcanu – ,,un moment” în cariera lui Grigore Vieru ,,care l-a propulsat în rândul marilor poeți ai lumii din secolul XX”: apariția volumului Aproape (1974), ,,carte, sub aparența de simplitate, de o profunzime și o originalitate de netăgăduit”.

*

Un intermezzo liric, cu versuri din cartea amintită:

,,Curând/ Va răsări soarele/ Gol, rourat./ Spice l-or înveli,/ Ramuri l-or coperi.// Curând/ Va asfinți soarele/ Și va avea îndureratul/ Meu chip./ Ape îl vor, sorbi,/ Pământul l-o coperi.” (Ce tânără ești)

*

,,De unde-a coborât?/ Făptură nelumească!/ Rouă cerească/ Pe gura uscată-a/ Pământului./ Stelele sus/ Or fi urmele-i…” (Femeie)

*

,,Există o pasăre singură,/ Există o pasăre/ Care cântă sus până când/ Mamă devine şi piere./ Există nişte pui singuratici,/ Există, o, nişte pui/ Care ţipă sus până când/ Mama le-nvie./ Există un cuib somnambul,/ Există un cuib/ Care umblă noaptea. Pe marginea crengii şi frunzei./ Există o iarbă ce-ajunge la cuib,/ Există o limpede iarbă,/ Cu ea copiii şi pasărea-mamă/ Se spală pe ochi dimineaţa.” (Poem)

*

,,…Când sunt eu lângă ea,/ mama doarme cu capul/ pe tremurul frunzei de poamă./ Fierbintea ei respirație/ rotește pe cer/ Soarele, Luna.// Ai, ai/ s-a lipit de ceruri Luna/ ca obrazul meu de muma!” (Când eu sunt lângă mama)

*

,,Uşoară maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!” (Făptura mamei)

*

Inflama(n)te sau nu, atât intervențiile lui Iulian Ciocan legate de scrierile lui Grigore Vieru, cât și comentariile iscate de afirmațiile sale dovedesc că, în locul unei viziuni integratoare asupra literaturii române din Basarabia, persistă printre literați un reducționism legat – poate – de un anumit orgoliu întemeietor: lumea (literară) începe cu noi și aproape totul înaintea noastră poate să fie negat, relativizat ori supus cel mult unor reconsiderări condescendente.

(Ilustrativ pentru această ultimă atitudine e comentariul lui Moni Stănilă la una din postările lui Iulian Ciocan: ,,Am avut săptămâna trecuta o lectură la Republica din Tristan Tzara, m-am gândit și eu atunci că ce folos de un Tzara sau de alți avangardiști dacă rămânem blocați în anacronisme. Știi, din punctul meu de vedere, ca să scrii ca Eminescu, chiar și după o sută de ani, ar trebui cel puțin să îl poți depăși, ceea ce nu s-a întâmplat. (…) Era firesc cumva ca într-o țară troglodită cultural de „puteri” pământene să aibă soclu un Vieru înaintea lui Cioclea. Scriitori foarte buni de la noi, ajunși centrali în Romania, aici continuă să fie considerați marginali. (?! – n.m. ) E nevoie de recuperarea unui secol de cultură românească și abia după aia ne putem aștepta la o receptare corectă…” continuă Moni Stănilă.)

În Basarabia, o asemenea raportare la creația lui Grigore Vieru este cât postmoderniștii de veche. Și aici, la fel ca în România (unde opera poetului este, totuși, puțin cunoscută, cu toată popularitatea de care se bucură acesta), evaluările critice îmi pare că au rămas – mai toate – polarizate, deci tributare fie ,,fetișizărilor idolatre”, fie ,,demolărilor inflexibile” (sintagmele îi aparțin lui Andrei Țurcanu).

În sfârșit, dacă scrierile lui Grigore Vieru (mai) stârnesc asemenea polemici, înseamnă că reevaluările exegetice, recitirile generatoare de noi concluzii fertile în câmpul criticii literare sunt binevenite. Și necesare.

Dialogul constructiv rămâne, așadar, deschis!

Sursa foto: moldova.org