Grafoterapie

Din valul de autori manifestaţi în ultimii ani pe bloguri, site-uri, platforme şi comunităţi online, mai nou pe grupuri de Facebook, merită semnalată Petronela Rotar, a cărei carte de debut, o să mă ştii de undeva, nu a beneficiat de prea multă atenţie în revistele culturale din mainstream. O excepţie notabilă e Alex. Ştefănescu, care, chiar în paginile României literare, a scris destul de empatic despre tînăra autoare, dînd verdicte usturătoare în alte cazuri, nu şi în al Petronelei Rotar.

Indecenţele de care se face caz ori de cîte ori un autor forţează puţin aşteptările lectorului cuminte, pudibond şi pios caracterizează mai mult acest tip de lectură naivă decît un text scris cu toate cuvintele la îndemînă. Relevantă este expresivitatea pe care „indecenţa” o are, sau nu. Ceea ce este „indecent” la Arghezi sau la Bogza e literatură pură, pe cînd ceea ce e „frumos” la cutare veleitar nu e decît o maculatură lirică. Nu există cuvinte frumoase şi cuvinte urîte în sine, ci cuvinte folosite bine, respectiv cuvinte utilizate impropriu. Din această perspectivă, cur poate fi un termen mai liric decît suflet şi mai epic decît văzduh.

Nu am deci vreo problemă în a remarca valoarea ultimei secţiuni din carte, pizda lirică, net superioară primelor două: hani, în care fiecare poem spune acelaşi lucru ca precedentul şi următorul, provocînd plictiseală, şi o să mă ştii de undeva, la care nivelul e şi mai jos, cvasişcolăresc. Un exemplu din Hani, cu acelaşi lamento inerţial în care o dramă autentică este exprimată inautentic: „nu e loc de oboseală, spui/ ştiu/ dacă aş fi soră-ta, m-ai păzi ca pe o livadă/ cineva mi-a spus odată că nimeni nu seamănă/ cu nimeni, nu avem în comun decît fatalitatea/ şi groapa planetară comună. şi totuşi./ la douăj de ani eram deja obosită de trăit./ şaişpe ani mai tîrziu, e ca şi cum aş mai fi trăit alte/ două vieţi./ apoi o să mor şi mă veţi arde. să nu mă zidiţi/ treaptă la casă, ca pe Flaubert. împrăştiaţi-mă./ oricum m-am risipit. mă risipiţi”. Şi unul, încă mai ilustrativ pentru poezia stîngaci-emfatică, decupat din Nouă, din secţiunea mediană a volumului: „poate că inima mi s-a spart în nenumărate bucăţi/ şi ele toate, independente, fac fiecare altceva şi pe altcineva şi nu le mai/ pot reconcilia şi nu le mai pot aduna şi nu le mai/ pot lipi/ niciodată/ poate că e vina acelui ceva letal/ poate că ar trebui să îmi repudiez zîmbetul şi privirea/ care paralizează ca un venin, văduva neagră, văduva neagră” etc. etc.

Sensibil diferită, şi ca structură, şi prin naturaleţea discursivă, este secţiunea finală, al cărei titlu ar fi putut figura pe coperta cărţii ca strategie de marketing. Poeta şi editorul au ocolit însă varianta aceasta facilă şi ieftină, respectînd, aşa zicînd, regulile literaturii, nu pe ale comerţului. Nu e nimic obscen, indecent, „necuviincios” aici (mă grăbesc să-l liniştesc pe lectorul pudibond), după cum nu este nimic liricoid şi telenovelistic, cu sentimente „adînci”, oameni „frumoşi”, clipe „minunate” şi alte asemenea simulacre de realitate şi artă. Discursul renunţă la formatul liric şi devine descriptiv, amănunţit, focalizînd tot ce se află în jur şi în urmă. Subiectul poeziei e totodată obiectul ei, iar descripţia, făcută din exterior, se interiorizează şi devine analiză. Cu (în fine!) bun instinct artistic, Petronela Rotar a realizat că plonjonul acesta fără plasă de siguranţă lirică în propriile experienţe cere texte compacte şi ample, nu versuri şi strofe tăiate după regulile vechi. Autoarea a înţeles că a scrie poezie e altceva decît a face „poezie” şi că poezia (fără ghilimele) înseamnă, simplu spus, curajul descoperirii propriei voci. Asta e ceva mai complicat decît pare la prima vedere, dovadă stînd chiar secţiunile anterioare. În Pizda lirică sînt urmărite biografist şi tranzitiv o copilărie, o adolescenţă, o tinereţe şi maternitatea unei „gagici” care arată „beton” (cum ar spune Brumaru, parodiind subtil şi revalorificînd expresiv argoul). Dincolo de imaginea femeii puternice şi de succes se află un şir de identităţi vulnerabile şi o sumă de personaje, fiecare cu conştiinţa, sensibilitatea şi experienţele sale: „femeia văduvă de la 21” şi „tîmpiţica de la 14”, „femeia completă de la 35” şi „complexata de la 15”, „mama de la 24 şi fiica abuzată de la 8”.

Subîmpărţirea şi clasificarea aceasta ar putea părea ele însele şcolăreşti – şi Petronela Rotar îşi asumă şi acest risc. Miza ei este mai importantă decît calculele; tot (in)avuabilul trăit se cere povestit, descris, exprimat printr-o suprapunere totală între subiectul cunoscător şi multiplicitatea personajelor care, împreună, îl compun. Remarcabil este poemul Soldaţii ăia, lung de cinci pagini şi totuşi mai intens decît poeziile scurte şi „făcute”. Textul începe abrupt şi curge apoi în succesiune rapidă de fotograme: „explodaseră pur şi simplu. se făcuseră bucăţele, acolo în poligon la Cincu. de-ar fi fost primele bucăţi de oameni din viaţa mea. dar nu erau.// ce aţi simţit cînd aţi aflat că fiul dumneavoastră s-a sinucis? cum s-a întîmplat accidentul, a adormit la volan? vecinul dumneavoastră a dat vreodată semne că ar fi violent, cum vă explicaţi că a ajuns să îşi ucidă soţia?”. Cadrul ororilor succedate şi aglutinate e pus în rama primei zile de „reporter la pro”: „mai ales copiii. copii bătuţi, copii ucişi, copii sinucişi. erau 5, bălai de tot, cel mai mic nu ştiu dacă avea 2 ani. îi spînzurase ta-su pe toţi de grindă, de la cel mai mic la cel mai mare şi apoi se atîrnase şi el. era prima mea zi de reporter la pro, imaginile curgeau de la Tîrgu Mureş, eu priveam înmărmurită.” Urmează o secvenţă scurtă, care pune experienţa ororilor la trecut, pentru a o reactualiza cotidian: „seara îi iei cu tine în pat. te culci cu ei. uneori te şi trezeşti.”. De aici începe să curgă „cariera” personajului, cu mizeriile „ascensiunii”, cu experienţe de această dată personale. Femeia „de succes” de azi a trăit un set de experienţe aproape comune, ceea ce nu le relaxează, însă, nici pe autoare, nici pe „eroina” sa respirînd aerul realităţii postrevoluţionare. Umilinţele noastre pălesc pe lîngă umilinţele personale: la persoana a doua, Petronela Rotaru îşi face parcursul biografic din spatele CV-ului „triumfal”. Corpusul de experienţă revine acum deodată, într-un flux autenticist: „sigur, spui, puteai să alegi altă meserie. cîndva credeai că o să ajungi poetă, scriitoare. apoi te-ai trezit că aveai 21 de ani, erai studentă la litere, mamă a unei fetiţe orfane şi văduvă şi trebuia să te întreţii, pe tine şi pe ea. ai început să lucrezi la ziarul ăla. la pagina cititorului. aveai un şef împuţit, misogin şi bătrîn care îţi vorbea urît. umblai cu căştile înfundate în urechi, cu tom waits urlîndu-ţi în timpane şi cu fotograful după tine pe străzi şi intervievai oameni. vox-populi, carevasăzică. îi întrebai ce părere au despre. ei îţi răspundeau, tu deschideai reportofonul. mulţi te refuzau. te simţeai umilită cînd făceau asta. cînd aveai destule răspunsuri coerente te întorceai la redacţie, transcriai. dacă erai norocoasă, ajungeai să scrii şi şapoul. te semnai. ţi se părea mare scofală să îţi vezi numele acolo. cel mai adesea, doar iniţiala: P.V. Petronela Varga. apoi ai început să faci teren pe bune, ştiri. şi suplimentul tv. stăteai toată ziua la redacţie. ai renunţat la şcoală, ca să ai timp să îţi vezi şi copilul. n-a fost prima şcoală la care ai renunţat. ani mai tîrziu, ai mai renunţat pe la jumătate la una, deşi aveai bursă de merit. eşti o pizdă lirică nelicenţiată, deşi i-ai scris lucrarea de licenţă unei prietene, că tot erai expertă în Kundera şi Gombrowicz. meriţi un unlike, cel puţin, dacă nu chiar unfriend, nu eşti înalt-şcolită. nu ai diplome fir, eşti ruşinea jurnaliştilor şi a intelectualilor fini. eşti o semidoctă”.

Poemul se întinde şi urmează treptele (unele lipsă) din acest drum care a început de mult şi nu se ştie cît va mai dura; şi interesul cititorului e reţinut atît de conţinutul propriu-zis al experienţelor narate, cît şi de forma complet deliricizată a narării. Spre final, autoarea ce se caută şi se regăseşte în fiecare „avatar” al ei rezumă scrisul însuşi, logica lui de adîncime: „te-ai luat cu supravieţuitul. ai scris pentru tine, ca grafoterapie”.

Debutul Petronelei Rotar e unul promiţător, aşa cum fusese şi cel al Elenei Vlădăreanu la începutul anilor 2000.

Petronela Rotar, o să mă ştii de undeva, prefaţă de Mihail Vakulovski, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2014, 128 pag.