Adrian G. Romila
M-am uitat, consternat, la cazurile recente de violențe ”didactice”, virale pe net și la știrile tv: învățătoare și educatoare care urlă la copii, în clase, și-i gratulează cu tot felul de epitete. Au mai fost și-n alte dăți filmulețe, cu profesori de la gimnaziu. La liceu presupun că se-ntâmplă mai rar, căci vârsta elevilor, probabil, nu permite astfel de reacții. Și m-am gândit că, judecat individualist, dincolo de evidenta culpă morală, psihologică și deontologică a dascălilor împricinați, vina trebuie extinsă și colectiv, asupra unui sistem care validează asemenea ”competențe” profesionale și permite exercitarea lor, pe teren. Nu că acest sistem bolnav, poate cel mai bolnav dintre toate, n-ar avea și alte bube și că asta ar fi cea mai rea dintre toate. Dar un dascăl care are ca metodă de lucru violența verbală (Doamne ferește și de aceea fizică!) contribuie, constant, la traumatizarea celor pe care-i educă și afectează iremediabil transmiterea cunoștințelor și competențelor − lucrul pentru care, de fapt, stă în fața elevilor săi. Cum se poate ca asemenea specimene să ajungă la catedră? Cum se poate ca faptele lor să dureze, să se repete și să nenorocească generații de copii? Cum de sunt sancționați sau îndepărtați abia când le devin publice cazurile?
Numai cine n-a predat vreodată în preuniversitar, nu știe că ești pus, adesea, în situații delicate, ca educator, ca învățător sau ca profesor. Omenește, te poți enerva, îți poți pierde răbdarea, poți fi nevoit să iei măsuri mai severe pentru a stăpâni o situație sau alta. În universitar lucrurile stau un pic diferit, ai de-a face cu studenți, cu tineri maturi, într-un cadru cu alte determinări psihice și intelectuale, iar problemele delicate, când apar, sunt de altă natură. Doar în preuniversitar acțiunea modelatoare e mai puternică, mai directă și mai intensă, e decisivă, chiar, iar amprenta dascălului poate da sensul în care un copil crește (sau nu), într-o privință. Statutul de dascăl e, ca alte câteva profesiuni (preoția, medicina, relațiile cu publicul sau pilotajul avioanelor, de ex.), în primul rând o chestiune de vocație. E adevărat că puțini o au, dar efortul de a rămâne rezonabil și de a-ți respecta deontologia trebuie făcut permanent, odată ce-ai rămas în sistem. Dacă nu poți depăși onorabil situațiile dificile, dacă nu poți administra lucrul cu un grup de copii sau adolescenți și nu te poți impune altfel decât prin violență, nu ai ce căuta la catedră. O autoritate exercitată numai prin puterea pură nu este, cel puțin în educație, o autoritate. Autocontrolul, capacitatea de a te disocia de impulsurile de moment și de a te comporta echilibrat, respectarea unor limite verbale, adaptarea la contextul social și intelectual al copiilor, capacitatea de a transmite în mod agreabil cunoștințele pe care le deții, un dram de umanitate și de empatie sunt unele dintre abilitățile de bază ale unui dascăl. Nu atât pregătirea științifică, cât talentul de-a te face plăcut și înțeles, de-a rămâne cumva memorabil, în asta rezidă esențialul. Cred că responsabilitatea selectării unor oameni care să aibă în mod minimal aceste abilități îi revine oricărui sistem de învățământ.
Și acum am ajuns la problemă. Cum motivezi profesioniști care să intre în sistem, atât de mulți încât să-ți poți permite o selecție a celor buni, să ai, adică, de unde o face? Cum te asiguri că rebuturi ca cele prezentate la știri nu mai apar, prin școli? Cred că prin câteva schimbări decisive (spun ”schimbări”, pentru că ele n-au existat niciodată, în ultimii ani): recredibilizarea socială a statutului de educator, de învățător și de profesor, astfel încât acesta să reprezinte o opțiune profesională demnă de luat în seamă; o bună pregătire psiho-pedagogică (autentică, nu formală), completată, apoi, de experiența la catedră; debirocratizarea completă a meseriei (înlăturarea documentaristicii greoaie, adică a dosariadei furibunde, încă la putere – profesorii știu la ce mă refer); refacerea programelor (în sensul aerisirii și accesibilizării lor), astfel încât munca dascălului (și a elevilor lui) să fie mai ușoară și mai eficientă; reformularea conținuturilor și adaptarea competențelor de transmis, cu scop predilect formativ, în locul celui informativ; o selecție valabilă la intrarea în sistem, cu examene relevante; o retribuție stimulativă, ea însăși o garanție a credibilității profesionale.
Toate acestea înseamnă, știu, reformă la sânge, făcută profesionist (cu profesioniști) și o investiție pe termen lung. Când acestea două se vor face, poate că nu vom mai auzi de cazurile de la care am pornit acest articol. E vorba de România de mâine, până la urmă, ea va fi construită prin elevii de azi.
Un lucrător cu mașini, cu date sau cu documente poate greși, se poate descărca violent, poate avea ”ieșiri”, cel care lucrează cu oameni nu. De aici, necesitatea acută a vocației.
Sursa foto: www.libertatea.ro
