Călătorie prin secole

Odilia Roșianu: Aş vrea să rătăcim împreună prin secole şi, implicit, prin cărţile dumneavoastră. A trecut foarte puţin timp de la apariţia romanului Viitorul începe luni, o altă călătorie dintr-un veac într-altul, cum a fost, de altfel, şi volumul Viaţa începe vineri. Şi, pentru că vreau să ne mai întoarcem un pic în timp (respectiv, doar în 2009), aş vrea să vă-ntreb dacă titlul primului roman semnifică faptul că adevărata viaţă a călătorului Dan Creţu începe doar când ajunge în trecut, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Ioana Pârvulescu: Din clipa în care cartea e publicată, cordonul ombilical care o leagă de autor e tăiat. Pot să răspund, aşadar, ca simplu cititor al propriei cărţi, iar răspunsul nu are valoare absolută. Da, una dintre interpretări poate fi cea sugerată de dumneavoastră. Există însă în carte şi o foarte vagă sugestie (clopotele, visul) că Dan Creţu, pentru posibilii lui contemporani din secolul XXI, ar fi murit. Aşadar nu viaţa adevărată începe când ajunge în secolul XIX, ci viaţa pur şi simplu. În geneza acestei cărţi – asta pot s-o spun ca autoare – a existat ideea de redempțiune. Titlul se leagă tainic de o moarte şi de ideea că după trei zile deja se petrece „învierea”. Eu cred că atunci când o carte nu e doar joacă, experiment sau exerciţiu stilistic, când scrii o carte pentru că nu poţi altfel, pentru că n-ai de ales, există întotdeauna un asemenea motiv puternic şi inaparent, secret chiar, care o face să existe şi, eventual, să reziste.

O.R.: Acela a fost debutul dumneavoastră în „cariera” de romancier, răsplătit nu numai cu o bună primire printre cititorii din ţară, dar şi de o traducere şi de publicarea în Suedia, în 2011. Cum v-aţi simţit când aţi aflat, cum a fost la lansare, cum a fost receptat acel roman într-o ţară net diferită faţă de România? Credeţi că e o atmosferă universal-valabilă în cartea dvs.?

I.P.: În Europa belle époque a fost o perioadă extrem de omogenă, de „la fel“: arhitectura şi aspectul orașului, un Ring la mijloc (care azi ar fi un giratoriu!) şi o fântână arteziană cu figuri mitologice, un parc bine îngrijit, hainele, pălăriile, politețea, costumaşul de marinar la copii şi, nu în ultimul rând, pasiunea pentru presă dădeau o unitate, cum să-i spun, stilistică, întregii lumi civilizate. Între un Strindberg şi un Caragiale sunt mai multe asemănări decât vă puteţi imagina şi chiar am fost invitată la Stockholm, împreună cu dramaturgul Vlad Zografi, să vorbim despre aceste paralelisme. Aşadar am avut noroc cu plasarea în timp a romanului meu, cadrul e uşor de recunoscut. Cât despre natura umană, vorba aceluiaşi Caragiale: „Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă nu există decât modul de a-şi găti bucatele“. Am avut bucuria să constat, într-o discuţie care a avut loc la ICR Stockholm, cu o profesoară universitară din Suedia, doamna Sara Danius, că citim la fel, că înţelegem la fel. Apoi, la o dezbatere pe o scenă de la Târgul de carte din Göteborg, cu o scriitoare suedeză, doamna Sigrid Combüchen, care are o tematică asemănătoare în cărţile ei, impresia de lipsă de graniţe între România şi Suedia mi s-a întărit. De altfel suedezii ştiu prea bine ce înseamnă să scrii într-o limbă care nu e de mare circulaţie. Şi sunt cititori buni.

O.R.: Deşi am folosit termenul de „debut”, la fiecare lectură a cărţilor despre secole (cum îmi place mie să numesc seria: În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, dar şi Întoarcere în secolul 21) ne avântăm tot ca în romane, urmărind acţiunea, gândurile povestitorilor sau ale „personajelor”. Aţi simţit vreo diferență atunci când aţi scris acele cărţi comparativ cu momentul cufundării în crearea acestor două recente romane ale dvs.?

I.P.: Am simţit, da, şi m-am simţit bine. Eseurile mele erau, într-adevăr, în apropierea frontierei cu romanul, ca localităţile de graniţă în care auzi deja cuvinte din ţara vecină, vezi oameni de „dincolo” şi recunoști un aer comun. Totuşi, când treci graniţa schimbi limba. Aşa am făcut şi eu. Ce mi-a folosit însă n-a fost antrenamentul din apropierea romanului (pentru că eu am scris, în studenţie, două romane, pe care însă nu le-am publicat), ci tocmai celălalt lucru, antrenamentul de cunoaştere intimă a detaliilor şi istoriei cotidiene a acelor lumi. De obicei un roman care nu se petrece în prezent e însoţit, când îl scrii, de o muncă de documentare dificilă, de efortul de a nu face anacronisme şi altele de acest fel, caznă care e greu de ascuns. Or, spre norocul meu, eu mă simţeam ca acasă, ca în contemporaneitate, în această epocă din preajma lui 1900, astfel că mi-a fost mult mai uşor.

O.R.: O idee gasită de mine în „Jurnalul unui cititor” (Gabriel Brebenar, Ed. Humanitas) e legată de existenţa presei în viaţa noastră: „Nu pot înţelege nevoia oamenilor de a citi ziare. Ce absurditate! Nu le ajunge televizorul?!” (autorul fiind, în acelaşi timp, şi o persoană ce detestă televizorul). Mi-am amintit, atunci, şi de afirmaţia dumneavoastră că presa distruge intimitatea şi vă întreb dacă nu ar fi mai bine să trăim fără presă, fie ea scrisă sau online.

I.P.: Aşa cum am spus-o şi în cartea despre Caragiale (scriitor care a beneficiat, a profitat din plin tocmai de prostia, defectele şi de toate relele ziarelor), presa e un obiect al progresului asemănător dinamitei. Depinde dacă îl pui în folosul binelui sau al răului, dacă arunci în aer ca să construieşti tuneluri pentru drumuri care leagă oameni aflaţi departe sau dacă provoci cu ea explozii ca să distrugi şi să obţii bani pentru un patron oarecare. Nu cred că ar fi bine fără presă, dar ar trebui ca ea să aibă coloană vertebrală şi mai mult creier.

O.R.: Publicul care preferă presa este, oare, format din cei care nu mai au dragoste faţă de cărţi? Ar putea fi ei „deturnaţi” către lectură, măcar pentru ca scriitorii zilelor noastre să nu mai fie aşa de fericiţi când li se publică scrierile doar în 1000 exemplare (tiraj care ar fi fost hilar înainte de 1989)?

I.P.: Situaţia dinainte de 1989 era cea nefirească, şi nu invers. Şi nu are legătură cu mass media. Presa a fost o preocupare a tuturor, chiar şi (ca să nu spun în primul rând) a scriitorilor, în toate epocile, de la izbucnirea ei masivă din a doua jumătate a secolului 19. Ba chiar s-au ajutat reciproc: romanul s-a răspândit în rândul oamenilor simpli prin ziare, iar ziarele se vindeau mai bine datorită foiletoanelor de primă pagină.

Ştiţi care ar fi cea mai bună metodă ca să-i faci pe tineri, pe elevi, de pildă, să citească? Să prezinți lectura ca pe un lucru interzis. Tinerii, dar nu numai ei, sunt atraşi irezistibil de ceea ce li se interzice. Nu mă îndoiesc că, dacă brusc s-ar interzice cărţile, s-ar desființa librăriile şi bibliotecile, iar cititul ar fi o activitate subversivă, ar lua proporţii nebănuite. Iată un subiect de roman. Amintiţi-vă şi de utopia negativă Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury. Dar subiectul ar putea da şi un roman tonic, în care răul s-ar transforma în bine şi cititul ar deveni dorinţa cea mai mare a oamenilor.

O.R.: Dacă nu recurgem la asemenea mijloace extreme, pe lângă atmosfera şi exemplul din familie, un rol important în această „deturnare” către citit l-ar putea avea profesorii. Dumneavoastră v-aţi exprimat foarte plastic, spunând ca „salariul profesorilor este categoric de ajuns pentru o splendidă sărăcie”. Este salariul singurul motiv pentru care există din ce în ce mai puţini pedagogi, din ce în ce mai puţini dascăli cu har?

Convingerea mea este că pedagogia e o artă, ca scrisul, pictura şi muzica, de pildă. La fel ca în orice altă artă trebuie să ai talent, să n-o faci dacă nu ai chemare. Ceea ce nu exclude şi ucenicia, învăţatul, aşa cum şi pictorii sau scriitorii învaţă meserie. Ba chiar, ucenicind, unii îşi pot descoperi talentul neştiut. Însă alţii, oricât ar învăţa, o fac degeaba. Profesorii fără nicio chemare suferă la fel de mult ca elevii care le suportă lipsa de talent. Dar un salariu cu măcar un 0 în plus ar asigura o mai bună selecţie, căci ar fi mai mulţi chemaţi pentru cei puţini aleşi. Şi, apoi, ar fi o chestiune de dreptate socială elementară. Felul în care este privită problema învăţământului de către guvernanţii de azi e pur şi simplu necivilizat, trist şi, mai ales, distrugător. Oricine se gândeşte şi la ziua de mâine, nu numai la cea de azi, are toate motivele să-şi facă mari griji.

O.R.: Cum credeţi că sunt cei care vă citesc? Scrieţi pentru o anumită categorie de cititori?

I.P.: Cum să fie? Ca mine şi ca dumneavoastră, sunt oameni şi ei, şi nimic din ce e omenesc nu le e străin. Idealul meu este să scriu cărţi etajate: un parter pentru toată lumea şi un etaj la care să urce numai iniţiaţii. De aceea romanele mele, de pildă, au un prim strat simplu, de „entertainment“, cu un fir semipoliţist, suspans, acţiune pe care le poate prinde oricine, şi un copil. Însă mai există un etaj, cel al comunicării tandru-ironice cu mijloacele romanului foileton de secol 19, cu viaţa şi obiceiurile din belle époque, cu prejudecăţile noastre despre viaţa lor (şi a noastră). Ca să le guşti pe acestea trebuie să fii un cititor avizat. Şi, nu în ultimul rând, cititorul avizat e cel care gustă voluptăţile stilistice, umorul, se bucură când o carte e scrisă bine. E ceea ce se întâmplă când reciteşti, ca adult, cărţile bune ale copilăriei, eventual pe cele de acţiune: nu mai zăboveşti atât de mult la parter, în zona acţiunii, urci la etaj unde se află scrisul însuşi, filozofia de viaţă, subtilităţile pe care nici nu le-ai bănuit când ai citit cartea prima dată.

O.R.: Aţi apărat întotdeauna exerciţiul de critică literară şi pe critici, chiar dacă dumneavoastră, când l-aţi făcut, timp de trei ani, la „România literară”, nu vi l-aţi dorit. Nu aţi fost totuşi dezamăgită niciodată de vreun comentariu critic la cărţile dumneavoastră ?

I.P.: Critica literară, chiar mai mult decât romanul (care permite mai uşor masca), e o modalitate de a-ţi dezvălui chipul, calităţile şi defectele, firea, răbdarea, cultura. Asta nu înţeleg mulţi dintre cei care fac astăzi critică! Cronica literară e poate o oglindă imperfectă a cărţii comentate (adeseori vezi în ea atât de deformat, încât abia mai recunoşti cartea), în schimb e o oglindă întotdeauna foarte bună a celui care face comentariul critic. Ştiind asta, eu mă distrez adesea citind cronicile şi nu pot vorbi de dezamăgiri. De pildă, de curând, în loc să mi se facă o cronică literară la romanul Viitorul începe luni, mi s-a făcut una pur politică. Era asta o oglindă a cărţii? Cu siguranţă că nu, cât am scris romanul eu am evadat cu totul din prezent, iar nervura politică e neînsemnată în economia romanului şi, oricum, viziunea e a naratorului de la 1898, nu a mea. În schimb, era o oglindă perfectă a obsesiilor politice ale persoanei care a semnat cronica şi a neputinţei ei de a face distincţia elementară între narator şi autor. În funcţie de ce scrie, în oglinda paginii de critică apare un om frumos sau urât (vorbesc de interior, fireşte), corect sau rău, frustrat sau nu, cu simţ critic autentic sau conjunctural. Dacă s-ar privi în oglinda cronicii lor, criticii ar scrie mai bine!

O.R.: Afirmați, la un moment dat în romanul precedent, Viaţa începe vineri, că România seamănă cu o orchestră ce nu a ajuns încă la concert și tot face repetiţii. Credeţi că seara de gală a României, cea a concertului, se apropie sau se depărtează de noi ?

I.P.: Iată un fragment care n-a trecut nebăgat de seamă nici în Suedia. Dar ei, desigur, n-au avut curajul să mă întrebe atât de tranşant asta. Deocamdată semănăm cu o orchestră în care toată lumea se ceartă cu toată lumea, toţi vor să fie dirijori, prim-violonişti, nimeni nu mai vrea să asculte, să cânte pur şi simplu, toţi încearcă fie să tragă chiulul, fie să se audă mai tare decât vecinul (ceea ce e catastrofal pentru armonia orchestrei). Aşadar gala nici nu se poate imagina. Mai întâi trebuie să ne venim în fire, apoi să înţelegem că e nevoie de armonie, apoi să ne repetăm partitura, fiecare pe a lui, cu temeinicie, să facem repetiţiile progresând în fiecare zi şi, în fine, să ne pregătim costumul de concert şi să punem afişele. Tare aş vrea şi eu să prind ziua concertului de gală!

O.R.: Atunci când eraţi studentă, colegii dumneavoastră se gândeau numai la plecarea în străinătate, la emigrare. Din păcate, însă, şi acum, cea mai mare parte a tinerilor visează să părăsească ţara, fiind încurajaţi atât de părinţi, cât şi de profesori. Ce părere aveţi? Oare nu-i dezamăgim astfel pe cei din secolul 19 ce visau la noi, oamenii viitorului?

I.P.: Nu numai că i-am dezamăgi, dacă ne-ar vedea, dar ar fi de-a dreptul îngroziţi, ca-ntr-un film horror. Povestea asta cu emigrarea e întotdeauna perdantă la prima generaţie, se poate dovedi utilă numai pentru generaţia a doua. Aşadar cine pleacă să nu creadă că-i poate fi bine lui. Pe mine mărturisesc că mă deranjează cei care îi îndeamnă pe tinerii valoroși (sau nu – nu are importanţă) să plece, că la noi nu se poate face, pasămite, nimic. Mi se par iresponsabili cei care vorbesc aşa. Dimpotrivă, la noi se poate face şi e de făcut totul. Iertaţi-mă că repet vorba lui Michelet: „Ce fericiţi sunteţi voi, românii, pentru că la voi totul e de făcut!“ Chestiune de optică, după cum vedeţi. Nu spun că nu am şi eu, ca noi toţi, momente de descurajare. Dar cred sincer că nu suntem mai răi ca alţii. Suntem numai prost conduşi, dezorganizaţi, derutaţi. Discursul de tip „cât de răi suntem“ care să ni se repete în fiecare clipă, pasămite ca să nu ne facem iluzii, nu e folositor, ba riscă să devină distructiv. Fiindcă tot am vorbit de pedagogie, e ca şi cum i-ai spune unui elev tot timpul că-i rău, prost, că nu-i bun de nimic. Orice profesor adevărat ştie că în felul ăsta nu face decât să-l descurajeze pe elev şi că, dimpotrivă, trebuie să îl compare cu el însuşi în momente mai bune, să-i spună: „Uite, atunci, mai demult ai putut, ai arătat de câte eşti în stare, e păcat să n-o faci şi acum!“ Sau: „Nu eşti mai prost ca alţii, cu puţină organizare o să reuşeşti!“

O.R.: La începutul conversaţiei noastre, vorbeam despre traducerea în suedeză a romanelor dvs. Dar, în afară de „ieşirea din ţară” a acestor romane, atât dumneavoastră cât şi noi, cititorii, mai avem un vis – cel legat de ecranizările volumelor. Putem spera oare în îndeplinirea acestui vis, cât de curând?

I.P.: Ideea nu-mi aparţine, a venit de la cititori, iar acum mi se pare şi mie bună. Cred şi eu că romanul are destule scene cinematografice. Nu vă ascund că sunt pasionată de film, chiar dacă amatoare. Am avut un prieten de-o viaţă, regretatul Alex Leo Şerban, care era critic de film şi cu care discutam mereu despre raportul film-carte. M-aş bucura dacă cineva mi-ar ecraniza romanele şi unele scene ar aluneca uşor şi frumos dintr-un timp în altul! Dar n-am vorbit cu nici un regizor, încă, şi, pe de altă parte, mi-e puţin teamă: dacă nu-mi mai recunosc cartea, apoi ? Aşa că las lucrurile să curgă în voia lor, cum fac întotdeauna.

O.R.: Vă mulțumesc mult, mult de tot pentru răspunsurile la aceste întrebări.

Foto din arhiva Ioanei Pârvulescu.

(interviu apărut în revista „Accente”, 2013)