Scriitor și ideolog

De la Născut în URSS (2006) și pînă la această primă parte dintr-o „mică trilogie a marginalilor” făcînd din Sectanții personaje, scrisul lui Vasile Ernu este pe o curbă descendentă, „compensată” prin radicalizare. E curios ce poate să facă o ideologie, oricare, dintr-un scriitor. Din autorul profund și nuanțat, relaxat și totodată grav, interesat de natura umană văzută în complexitatea ei și căutînd eliberarea textului de clișee și etichete, prejudecăți și lozinci, ideologizarea progresivă și tot mai vizibilă a făcut un comentator care operează tocmai cu clișee, lucrează cu etichete și gîndește în lozinci.

Cîtă vreme această auto-reducție se limita la planul comentariului și analizei actualității, ea putea fi scuzată de dragul demonstrației. În fond, cum avem propagandiști de dreapta pentru care Statul este focarul negativului, e „firesc” să avem și propagandiști de stînga, pentru care Piața este o chintesență a răului. Cele două categorii de „analiști” se sprijină de fapt una pe alta, fiecare invocînd pînă la sațietate culpele, reale ori imaginare, ale părții adverse. În cazul lui Ernu, al comunismului postcomunist, agenda ideologică înseamnă marcarea cu roșu a următorilor termeni: piață, capitalism, democrație, libertate, vot, biserică, sat, tradiție. Conservatorismul și liberalismul capătă cîte un „neo”, care-i face să sune terifiant: neoconservatorismul și, mai ales, neoliberalismul exprimă malignități inimaginabile, împotriva cărora trebuie luptat pînă la capăt și fără cruțare.

Nu este de mirare că, pe asemenea nivelări de discurs, scrisul… scriitorului se resimte serios de influența ideologului, și încă a unuia convins că ideologia sa pretinde exclusivitate. Din ceea ce ar fi putut însemna o frumoasă carte a marginalizaților și persecutaților de regimul unei ideologii unice („întîmplător”, cea comunistă), agenda, cu grila ei, a făcut încă o victimă și a dus la încă un eșec.

Îmi vine în minte exemplul lui Petru Dumitriu, un mare prozator capabil să-și ruineze propria construcție epică din Cronică de familie pentru a bifa punct cu punct, în volumul al treilea, comandamentele ideologice ale anilor ‘50 prin care trebuia văzut trecutul istoric și social al României burghezo-moșierești. Un mare talent autodistructiv și un scriitor de o forță excepțională transformat într-un propagandist zelos prin romanul său. N-aș vrea să conotez negativ ideologicul în felul în care activiștii conotează esteticul și artisticul, dar nu-mi pot reține mirarea că pentru un scriitor etichetele, clișeele și lozincile pot deveni mai importante decît propriile personaje. Este și cazul lui Ernu, care reușește aici performanța de a suspina, ideologic, după regimul care i-a hăituit sectanții.

Întreg capitolul patru din Cartea a treia, intitulat Un creștin este mult mai mult decît un anticomunist, e construit pe o contestare, dar nu a comunismului, ci a anticomunismului. Comunismul ca realitate istorică e falsificabil de anticomunismul ca discurs, iar acesta din urmă este o „marfă, bîtă ideologică și resursă pentru putere”. De vină pentru această distorsiune sînt anticomuniștii care au monopolizat anticomunismul, „noii politruci” care au făcut, prin malversațiuni, ca istoriografia să „tacă”, ignorînd ori ascunzînd drama sectanților.

Bine, bine, va concede cititorul după aceste piruete naiv-sofistice, dar cine poartă vina pentru drama sectanților ignorată de anticomuniștii care au monopolizat anticomunismul? Referința la realitatea istorică îl va conduce pe autor la următoarea raportare între lumea liberă, „toate gulagurile lui Stalin” și „violența legionară”: „Cînd unchiul meu a revenit, noi l-am întîmpinat ca pe un erou. Toți cei rămași acasă, pe «tărîmul blestemat», am fi fost fericiți să-l vedem, fie doar și în vizită. El a revenit «de dincolo», din Țara Făgăduinței, unde curg laptele și mierea binecuvîntării. O lume a bunăstării, a mărfurilor, a libertății. O lume pe care noi nu o cunoșteam și nu o înțelegeam, dar de care eram fascinați. Atunci, în comunism, puteam da totul doar pentru a mesteca o gumă din acele ținuturi fantasmagorice. Acea lume «de dincolo» începuse să semene în imaginarul nostru cu cea de «dincolo de mormînt’. Un soi de «sînul lui Avraam». De acest vis nu aveam să ne lecuim însă niciodată. Această lume avea să vină peste noi cu o putere mai distrugătoare decît toate gulagurile lui Stalin și violența legionară pe care am trăit-o. Dar avea să fie mai tîrziu.” (p. 196).

Ceea ce îi e îngăduit unui personaj literar (cu un set propriu de concepții, unele aberante, cu o filozofie și o practică putînd fi criminale) nu îi este permis unui autor care intervine ca „analist” și „evaluator” în propriul scris, într-o poziție forte, non-ficțională, distorsionînd experiențele eroilor săi, sensul și semnificația lor. E firesc ca autorul să intervină, discret și din interiorul construcției personajului, în acele puncte care îl pot pune pe acesta în valoare, individualizîndu-l și diferențiindu-l de restul. Cînd e vorba de o comunitate, cu atît mai atent va fi scriitorul la componentele individuale ale acesteia și la spiritul care le coagulează. Personajul colectiv e și mai greu de realizat.

Problema, la Ernu, nu e numai aceea că el își modelează personajele după o agendă ideologică, ci că le falsifică, prin discurs propriu supra-adăugat, experiențele dramatice. Raportarea gulagului sovietic și a crimelor legionare la termenul inițial abstract, ulterior concret al „visului american” este indecentă. A face o sintagmă negativă din acesta pentru că-ți „împlinește și poftele pe care nu le-ai visat” și a pozitiva totalitarismul, pentru că suferința în el este înălțătoare, e ceva acceptabil în regim ficțional, cum spuneam, ori în planul unei credințe care centralizează suferința și o leagă de mîntuire. În planul considerațiilor „analistului” Ernu, pagina devine aproape ineptă, ca de altfel întreg capitolul.

De cu totul alt nivel este cel intitulat Despre marea foamete sau cum să nu-ți mănînci copiii, din Cartea a doua. Aici pana de scriitor a lui Ernu se vede, subiectul fiind mult prea grav pentru ca discursul ideologic să dețină întîietatea. Și totuși, ideologia surdinizată, comunist-postcomunistă, se observă în aceeași echivalare sofistică, pe raportări și comparații indecente, între regimuri. Administrația românească, ocupantul sovietic? Termenii se egalizează, în discursul autorului, interbelicul românesc intrînd în agenda deconstrucției, iar postbelicul sovietic, în cea a recuperării (suferința care înalță și alte asemenea teze).

Măcar în acest capitol, se pare că suferința nu este deloc înălțătoare. A cui e vina pentru ea? Mister: „Situația de după război nu era ușoară în regiunea noastră. Acum se tot caută vinovatul. Dar e greu să găsești un vinovat pentru ceea ce s-a întîmplat într-o zonă în care, în decursul cîtorva ani, s-au perindat tot soiul de guverne, state, ideologii și administrații. Oamenii simpli nu mai țineau pasul cu schimbările. Începuseră să devină imuni și foarte puțin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor și veneau sovieticii și instaurau o altă lege și o altă ordine, cu alte apucături și ucazuri.” (pp. 126-127). La antipodul acestui discurs în care nostalgia după comunism lasă loc realității hîde, vibrația scrisului de prozator al lui Ernu se face simțită. Pentru o dată, ideologul este redus la tăcere de scriitor: „Copiii nu mai pot plînge, doar oftează. Îi vezi cum încep să ia forme tot mai monstruoase. Corpurile lor micuțe scot în relief scheletul. Prin pielea străvezie le vezi fiecare os, fiecare coastă. Le vezi pomeții și ochii afundați în orbite. După care, brusc, fețele încep să se umfle și să le acopere lumina ochilor. Copiii intră în beznă, iar ca să vadă pe unde merg, sînt nevoiți să-și țină pleoapele cu degetele. Merg prin casă ca niște cadavre vii, cu capul și burta umflate. Nu mai pot plînge.” (pp. 129-130).

În cărțile din ultimii ani ale lui Vasile Ernu, incluzînd Sectanții, am cîștigat un „analist” direcționat și fără anvergură, pierzînd un scriitor talentat. Găsitorului, recompensă.

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Sectanții, Editura Polirom, Iași, 2015, 376 p.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 50/2015)