Povestirea care ucide

Magazia adăpostește materiale care, probabil, nu s-au mai folosit la ridicarea impunătoarei case cu două etaje de alături. Sunt aici plăci de faianță și de gresie, grinzi metalice și scânduri, saci de ciment și de ipsos. Totul aranjat cu grijă. Miroase plăcut a rășină. Într-un colț, un banc de lemn unde proprietarul – un om de afaceri prosper – petrecea multe ore, ca să mai uite de tracasările provocate de strângerea unei mari averi. Acum, însă, zace strivit de câteva butoaie mari. Dintr-o întâmplare nefericită, s-au rostogolit peste el, în timp ce dădea la rindea o scândură de care, cu siguranță, nu avea nevoie. În apropiere de cadavru – o pată mare de umezeală, ca și cum cineva ar fi vărsat din greșeală o găleată de apă.

Nevasta omului de afaceri, o femeie cam la 50 de ani, plinuță, cu trăsături atrăgătoare, plânge încetișor. Miron Stratilat caută cu stângăcie cuvinte consolatoare. Femeia nu pare să le audă și repetă în neștire:

– I-am spus de zeci de ori să nu mai stea atât în magazia asta nenorocită! Doar avem o casă așa de frumoasă, care ne-a costat o groază de bani.

Toate îmi sunt limpezi; doar pata aceea de umezeală nu-mi dă pace.

– E cumva vreo infiltrație?, o întreb eu arătând urma de apă.

Își șterge ochii cu o batistă minusculă și-mi răspunde îndată:

– Soțului meu îi plăcea să pună sticlele de vin într-o frapieră cu gheață. Blocurile de gheață le păstram în magazie. Mai era unul care s-a topit.

Dau din cap ca și cum sunt pe deplin lămurit și o urmăm în casă. Ne invită în bibliotecă. E, într-adevăr, o ambianță extraordinară. Câteva mii de volume sunt așezate pe rafturile care căptușesc pereții. Mai dau cu ochii și de un televizor uriaș, de un birou pe care e o ordine desăvârșită, de o canapea și de două fotolii îmbietoare. Prin încăpere sunt risipite și câteva ghivece cu plante al căror nume l-am uitat. Nici nu mă căznesc să mi-l aduc aminte. Fiindcă un noian de gânduri nu-mi dau pace. Butoaie… gheață… accident… Sigur că da!

Profitând de absența gazdei – s-a dus să se aranjeze puțin, abia a venit de pe drum după o absență de trei zile – încep să caut cu febrilitate prin rafturile cu volume în mai multe limbi. Oare le-o fi citit pe toate? Sau sunt numai de decor? În orice caz, cartea pe care o caut și, într-un târziu, o descopăr, a fost cu siguranță citită. E o carte de povestiri polițiste, care se deschide exact la pagina unde începe istorisirea unei crime perfecte, ca și cum povestirea cu pri­cina a suscitat cel mai mare interes și cineva a revenit de mai multe ori asupra ei. Încep să cred că sunt tot mai aproape de dezlegarea enigmei.

– Hei, aici nu-i cerc de lectură, mă apostrofează Miron. Dacă ai chef de citit, du-te la biblioteca de cartier.

Când femeia revine, Miron sare din fotoliul unde se cufundase cu voluptate. Își ia din nou o înfățișare smerită și oftează:

– Când e să se întâmple o nenorocire, se întâmplă!

Nu-l las să continue cu panseurile lui de trei lulele.

– Așa e. Numai că nenorocirea asta a fost provocată.

Cei doi se uită la mine cu mirare.

– Dați-mi voie să vă citesc din acest volum pe care cineva l-a studiat pe îndelete: „După ce prezentă cadrul acțiunii și personajele principale, domnul Stratilat trebui să se gândească la mobilul crimei. Mai sorbi din licoarea bine­cuvântată și alese varianta cea mai potrivită. Doamna Smith vrea să scape de soțul ei pentru a pune mâna pe toți banii, pe care să-i cheltuiască împreună cu un bărbat mai tânăr, mai viguros. Pentru asta, trebuia să imagineze o astfel de crimă încât nici o bănuială să nu planeze asupra ei. După o îndelungată chibzuință, cumpără un bloc de gheață, pe care îl puse pe două grinzi din magazie. Vremea era destul de rece, astfel încât n-avea să se topească decât într-un timp îndelungat. Peste bloc petrecu o sârmă de care atârnă o greutate. Sârma străbătea blocul în două ore. Puse o greutate mai mare și reluă experiența cu un alt bloc de aceleași dimensiuni. De data asta, sârma trecea dintr-o parte în alta într-o oră și jumătate. Satisfăcută de rezultat, inventă o urgentă călătorie la o mătușă, unde avea să stea mai multe zile. Avu grijă să plece cu puțin înainte de ora la care soțul ei obișnuia să robotească în ma­gazie. Puse blocul de gheață, cumpărat în ajun și ținut la rece, pe cele două grinzi. Atârnă greutatea de sârma care începu să se înfigă încet în gheață. Când sârma avea să-și termine cursa, greutatea avea să cadă smulgând o pană care ținea butoaiele lângă perete. Își sărută cât se poate de tandru soțul, se urcă în mașină și porni la drum.

…Domnul Smith își frecă mâinile de bucurie fiindcă rămăsese singur. Trase o dușcă de whisky din rezerva sa strategică și se duse în magazie, unde se apucă de îndată de lucru. Voia să facă vreo câteva rafturi la bibliotecă; în ultima vreme i se adunaseră teancuri de noutăți pe care nu mai avea unde le pune și zăceau pe lângă pereți. Munci atât de absorbit, încât nici nu auzi căderea greutății și numai ­vuietul butoaielor care se rostogoleau asupra sa îl făcu să ridice privirea. Prea târziu. Fu strivit ca o muscă.“

Miron mă privește electrizat.

– Ce-i asta, Șefu’ scump? Scamatorie?

– Nu, puiule, e așa numitul „efect Tyndall“. Dacă nu­ ­chiuleai la orele de fizică îl știai și tu.

– Efectu’… ptiu! drace, am și uitat.

– Dacă iei un bloc de gheață și peste el petreci o sârmă de care se leagă o greutate, sârma îl traversează într-un timp oarecare. Acesta însă nu se rupe în două, cum s-ar crede. În urma sârmei, gheața se formează la loc. La sfârșit, blocul de gheață e intact.

– Formidabil, Șefu’ scump! Formidabil! Știi atâtea încât întotdeauna m-am întrebat cum de nu te avansează.

– Pentru că automat ar trebui să te avanseze și pe tine și n-au motiv.

Femeia și-a revenit din primul șoc.

– Ce vreți să spuneți cu istoria asta stupidă?

– Cu istoria asta stupidă vreau să spun că ți-ai ucis soțul. În lipsă de idei, ai apelat la cartea asta.

Izbucnește într-un râs isteric.

– Să zicem că prostia asta e adevărată. Cum dovediți că eu am pus-o la cale?

– Am zărit în magazie și pana care susținea butoaiele, și greutatea pe care ai atârnat-o de blocul de gheață. Sârma o fi și ea pe undeva. În momentul crimei toate trei au fost legate între ele. Numai dumneata puteai să le separi, ca să ștergi orice probă. Ai uitat? Ai susținut că ai pătruns prima în magazie – răposatul se încuia ca să nu-l deranjeze nimeni. Ai descuiat ușa cu a doua cheie – nu se vede nici o urmă de forțare.

…Câteva zile la rând, partenerului meu nu-i mai tace gura:

– Ăstora care scriu romane polițiste le-aș suci gâtu’! Prea dau idei.