Rebelă și nu prea

Ana Barton a publicat aproape simultan două culegeri de proză ultrascurtă – Mamifer și Prospect de femeie – la Editura Herg Benet, în 2014. Herg Benet nu mai este demult doar o editură, ci și sigla unei noi mișcări literare, asemănătoare cu aceea a tinerilor furioși englezi din anii ’60 ai secolului trecut. În varianta românească predomină tinerele furioase, care se consideră „rebele”, răzvrătindu-se însă nu atât împotriva „sistemului”, cât împotriva interdicției de a folosi cuvinte licențioase. Cărțile lor sunt pline de termeni obsceni, astfel încât unii comentatori le consideră în mod greșit pornografice (nu sunt pornografice, pentru că scopul lor nu este să-i excite pe cititori, ci să-i scandalizeze). Toată această mișcare (aclamată de unii, dezaprobată de alții) creează o agitație până la urmă profitabilă pentru literatură. Până în prezent dintre „rebele” s-a remarcat ca o scriitoare hipertalentată Lorena Lupu, dar și alte autoare – Cristina Nemerovschi, Petronela Rotar – merită atenție.

Ana Barton pare rătăcită în această grupare agresivă. Dacă vreodată recurge la câte un cuvânt care începe cu p o face stîngaci, cu falsa dezinvoltură a unui adolescent care, într-o cârciumă, dă peste cap un pahar cu whisky ca să pară matur. Inteligentă și inventivă, delicată, cu o remarcabilă pregătire filologică, ea pozează, din considerente de marketing, în teribilistă. Unii comentatori spun că are umor. De fapt, se străduiește să aibă umor, chiar și când nu e cazul, dintr-o timiditate secretă, care o determină să facă un fel de strâmbături lingvistice ca să-și disimuleze sentimentalismul. Iată, ca exemplu, primele fraze din povestirea Mai ții minte, Javier? cu care se deschide volumul Prospect de femeie:

„Nu mai rămăsese nedansată niciuna dintre zilnic trecutele străzi. Nu mai aveam pași de mers cu mine și mă gândeam uneori să-i caut, că poate vor fi venind și neutre vederi, așa că trebuia să fiu pregătită.”

Acest stil intenționat împiedicat îl poate face pe un cititor să abandoneze volumul, ceea ce ar fi o greșeală. Ana Barton nu scrie mereu așa. Doar când se răsfață ca să prevină eventuale zâmbete ironice provocate de exemplu, ca în pasajul citat, de evocarea unei mari iubiri. Pe parcurs textul se limpezește și devine emoționant, făcând vizibil talentul literar:

„Stăteam față în față și ne scriam scrisori din ochi. Îi închideam când făceam schimbul. Așa ne odihneam de vorbe. Noi n-avem șoapte. Numai râs și tăceri. Nu știu prin ce minune, lumească totuși, nu ne golim, ci ne tot adăugăm. Unul altuia.”

Dacă nu-și pierde răbdarea, cititorul își dă seama, deci, relativ repede că prozatoarea are ceva de spus, pentru că privește cu atenție lumea din jur și se studiază și pe sine în timp ce privește lumea, ajungând să facă descoperiri subtil-emoționante. Înțelegerea ei este non-distructivă, se bazează pe tandrețe, nu pe demontarea brutală a mecanismului trăirilor.

Ana Barton este și o bună portretistă. O descrie, de exemplu, pe o țigăncușă, Coca, într-un mod înduioșător-pitoresc, care face din ea un personaj greu de uitat, comparabil cu Vasile Porojan al lui Vasile Alecsandri. Autoarea își aduce aminte cum, aflându-se la bunica ei, la vârsta de șase ani, s-a suit pe o scară și a căzut cu scara peste ea. În acea împrejurare, inimoasa Coca (menajera casei) n-a pierdut mult timp cu lamentațiile, ci a trecut imediat la acțiune:

„Coca s-a aplecat deasupra mea și m-a întrebat. «Mă vezi?» I-am spus că da. Mi-a pus mâna pe cap, a pipăit, și-a scos palma înroșită (de sânge, n.n.) și-a zis râzând: «Numără-mi dinții!». Am început să număr, iar ea s-a întors liniștită înspre bunica: «Vede, Cunoaște. Nu e spart. Dă-i cu spirt, cocoană!»”

Ultima propoziție (care constituie și titlul povestirii) o caracterizează pe Coca mai bine decât un întreg studiu psihologic. De un optimism înnăscut, nedescurajată de poziția umilă în care se află, ea devine în momentele grele centrul moral al familiei pe care o slujește.

Remarcabil este și spiritul satiric pe care îl folosește uneori, ca pe o armă sofisticată, cu laser, surprinzătoarea Ana Barton. Gingășia ei se retrage în asemenea situații, dispare, ca și cum nici n-ar fi existat, lăsând în loc o ironie caustică. Această reinventare a autoarei se petrece, de pildă, în povestirea-eseu Cvasipseudokinegetikos sau Despre pizde și alți demoni. Este adusă în prim-plan și lapidată cu cuvinte femeia-receptacul care „își acoperă cu greu zonele joase, de obicei cu 20 de centimetri textili, dar și ăia ieftin-transparenți ori despicați până-n trompe.”

Ca să fiu sincer, nu-mi place această Ana Barton, moralizatoare și furioasă. O prefer pe aceea care are atâta resemnare în fața frumuseții fulgurante a vieții încât se bucură când vede un fluture mare și colorat explorându-i camera fără să caute vreo ieșire.

Ana Barton, Prospect de femeie, București, Ed. Herg Benet, 2014 (foto copertă: Irina Ionescu-Homoriceanu). 200 pag.

(Text apărut în România literară nr. 33/ 2015)