Ioana Revnic
Femeia ajunge să se creadă un Nimeni, după ce eșuează în rolurile de actriță (mediocră), soție, mamă, cetățeancă a unei țări aflate în plină degringoladă socială și politică.
Într-o bună zi, se trezește alungată de pe scena ,,care îi fusese atât de sfântă”. Și abandonată de un soț care exercitase asupra ei o dominație ostentativă – minimalizându-i munca de artistă. Cei doi au împreună o fată care, după divorț, pactizează cu tatăl. În plus, femeia trăiește criza vârstei (se simte ,,părăsită de tinerețe”), ceea ce îi accentuează în mod dramatic sentimentul inutilității.
Din neputința de a se descurca financiar; din neputința de a înfrunta greutățile; din disperarea în fața acestora; din dorința de a-și schimba viața (și norocul), pleacă de acasă, din Basarabia, în Italia.
Devine menajera unei bătrâne nebune, care e imobilizată într-un scaun cu rotile. Babornița o umilește în repetate rânduri. Deseori, răstoarnă prin casă oala cu excremente. Ba chiar îi trântește angajatei mâncarea în cap.
Apoi, basarabeanca este, pentru foarte scurt timp, baby-sitter. După aceea – bucătăreasă în Austria, în casa unui popă catolic. Între cei doi se înfiripă o dragoste platonică.
În cele din urmă, ajunge în slujba bătrânei Emili – o italiancă de rând, fără prea multă carte, care nu a dorit de la viață mai mult decât i-a dat Dumnezeu: o căsnicie și nouă copii, din care supraviețuiseră trei.
În acea seară, menajera își începe serviciul la 19.15. Emili o întâmpină dornică să îi povestească ce lucru minunat i se întâmplase peste zi: au vizitat-o preotul și un cor de îngeri, ca să-i cânte imnuri nemaiauzite. (Altădată bătrâna îi povestise cum îmbobocește o floare în ghiveci; cum a descoperit furnici trebăluind pe pervazul ferestrei; cum, cu urechea lipită de pernă, ascultă spiritele casei; cum aude – când rămâne singură – un ceas mare, ticăind în pereții locuinței: e însăși inima casei.)
Apoi Emili moare, sub ochii menajerei.
Neavând unde să plece, aceasta din urmă rămâne să o privegheze, până în zori.
Urmează o noapte înspăimântătoare, pe care menajera o petrece la căpătâiul moartei, într-o singurătate paralizantă.
Demoni ai prezentului (temeri, învinovățiri, trăiri contradictorii); stafii ale trecutului (amintirile din viața de acasă; imaginea unor prietene moarte) o bântuie, înlănțuindu-se într-un dans macabru. (Tötentanz este dansul Morții cu victima/ victimele ei.)
Cititul din însemnările pe care le poartă asupra ei și scrisul în propriul jurnal sunt, pentru menajeră, singurele antidoturi împotriva fricii.
Acesta ar fi, într-o formă concentrată, subiectul romanului Tötentanz sau Viața unei nopți (Jurnalul Menajerei) de Claudia Partole (apărut la editura Pontos în 2009 și, în variantă electronică, în 2011).
Notițele din caietul (sau caietele) menajerei sunt despre viața proprie: în Basarabia și în Occident. Despre viețile altora. Despre pribegie. Despre ,,străinia” rece. Despre dorul de casă. Menajera consemnează poeme, comentarii, citate cu care reverberează. Eseuri pe teme religioase, istorice, sociologice.
Prolix și inegal stilistic, jurnalul reconstituie existența protagonistei și a altor femei cu care și-a intersectat existența.
,,Întreaga mea viață e alcătuită din alb și negru”
Una dintre eroine e Ani – o actriță ravisantă, prietena și colega ei. Ani se sinucide în ziua în care fostul soț se cunună cu alta. Îmbracă una rochiile care îi plăceau respectivului și se aruncă de la etaj. Lasă în urmă o garderobă elegantă, plus niște flecuștețe pe care colegele ei actrițe le împart în ziua înmormântării. Și un ,,zilnic” (un jurnal), care încape pe mâna menajerei.
Aici sunt adunate poezii, reflecții, rugăciuni – nu intimitățile femeii pe care menajera o crede stăpânită de un absolutism afectiv, până când află că Ani suferise de cancer, iar acesta fusese adevăratul motiv pentru care își luase viața: ,,Doamne, ce scumpă mi s-a făcut dintr-odată viaţa! Acum când trebuie să plec… Mă consolasem. Mi-am zis: cât timp ne încălzeşte acelaşi soare, cât îl văd eu, dar şi el, mai suntem alături… Nu-mi ajung însă puteri să mă simt sfredelită pe dinăuntru, de… cancer!… Nu vreau să-mi pună suferinţa pe chip masca acestei maladii incurabile. Mai bine să se creadă că am murit de boala dragostei, decât de cea a veacului… Dar ce frumoasă e ziua de azi! Va fi, sper, o simplă repetiţie – voi dispărea, iar el (şi nimeni) nu va bănui nimic…
Soluția autoarei este una melodramatică, în ciuda intenției de a sugera incapacitatea personajului de a accepta compromisuri existențiale.
Târfa inocentă
O prietenă cu apariție meteorică (dar providențială) în viața menajerei este Nely. O cunoaște în Italia. Aceasta o ia sub aripa protectoare și o ajută să își găsească o slujbă.
Absolventă de Medicină, Nely lucrase într-un spital din Chișinău. La angajare, un rol important în atribuirea postului îl avuseseră competențele sale sexuale. Cel căruia îi cedase se dispensează în cele din urmă de ea, punând-o pe liber. De aici, după concediere, vine în Peninsulă, unde i se promisese că va lucra la o clinică. De fapt, este vândută unui bătrâior, de un basarabean sus-pus. Devine prostituată. Banii pe care îi câștigă astfel i-i trimite fiicei, studentă în Germania. Fata află la un moment dat ce face mama ei și se dezice de ea. Într-o zi, Nely e găsită moartă în apropierea apartamentului ei. Lasă un jurnal.
Predominant liric, jurnalul lui Nely se aseamănă cu cel al menajerei prin câteva teme.
Pierderea inocenței: „Au fost timpuri când şi pentru mine conta candoarea. Nu-mi imaginam să mă atingă altcineva decât omul drag. Dar, după ce am fost trădată, apoi vândută, toate s-au schimbat. Am început şi eu să-mi bat joc, dar nu de altcineva – de sine. Şi e lucru ştiut, cum poţi să-ţi baţi joc tu de tine, nu o poate face nimeni altul…”
Înstrăinarea și neodihna: ,,Acum,/ După ce am învăţat lecţia smereniei, ştiu:/ Cu cât mai departe te duci de casă,/ Cu atât mai mare devine dorul/ Cu cât mai mult îndrăgeşti ceea ce vezi,/ Cu atât mai grea îţi va fi povara despărţirii/ Şi, la întoarcere,/ Vei descoperi sufletul înjumătăţit:/ Jumătate va vrea înapoi,/ cealaltă jumătate – înainte…
Scindarea interioară pricinuită de dorința de îmbogățire: ,,Unde te duci?/ – În lume./ – Ce fel de lume?/ – A banilor…/ – Şi sufletul?/ – Care?/ – Al tău! Îl iei cu tine?/ – De ce? El rămâne acasă… Sufletul nu ştie să facă bani!”
***
Străinătatea nu e un pământ al făgăduinței. Iar îmbogățirea – nu compensează pierderea a ceea ce le asigura emigranților un relativ echilibru (familie, slujbă, recunoaștere socială). În plus, goana după bani revelează cele mai josnice fațete ale naturii umane.
Pe de altă parte, pentru mulți dintre cei plecați, Acasă nu mai e nicăieri: nici în țara pe care au părăsit-o și în care au ajuns să se simtă ai nimănui; nici în Occident: ,,E trist să te ştii străin printre străini, dar şi mai dureros e să ajungi străin la tine-acasă…”, în ,,ţara unde mereu ceva nu funcţionează. Unde mereu ceva lipseşte. Unde poţi fi frustrat în orice clipă. Unde se îmbătrâneşte (se poate îmbătrâni) imediat după ieşirea din copilărie şi se moare (spiritual şi nu numai…), rămânând în aparenţă viu, din clipa când regreţi că te-ai născut…” – notează menajera.
Iar când simți că nu mai aparții niciunui loc, tânjești după Cineva care să îți poarte de grijă; cu care să împarți una-alta.
Însemnările din jurnalele celor trei femei (menajera, Ani, Neli) se-nvârt în jurul ideilor de mai sus. Discursurile femeilor seamănă izbitor. Stilurile li se confundă. De aici și monotonia cărții.
Evident, și personajele sunt foarte asemănătoare: sunt și dependente afectiv, și doritoare de libertate; au o candoare autocenzurată și o sensibilitate exacerbată; ajung resemnate, dar demne.
***
Romanul Claudiei Partole suferă – în primul rând – din punctul de vedere al construcției.
De dragul scrisului în manieră postmodernă (de dragul intertextualității, al amestecului genurilor, al fragmentarismului), autoarea apelează la deranjant de multe inserții etnografice & istorice & sociologice & culturale.
Amintește superstiții și tradiții despre moarte. Consemnează informații cu caracter sociologic sau jurnalistic (,,Austria, care e a doua ţară în lume după nivelul de bunăstare a cetăţenilor, ocupă totuşi primul loc în lume după numărul de sinucigaşi.”) Scrie pagini multe – și tendențioase – despre catolicismul evoluat vs. ortodoxismul îmbâcsit. Trece în revistă inclusiv istoria schismei dintre cele două biserici creștine. Notează pasaje de proză poematică greu inteligibilă – despre un peisaj hibernal, despre timp, despre bătrânețe, despre scris. Comentează opere de artă (semnate de Goethe, Liszt, Holbein cel Tânăr), relevante pentru explicarea titlului cărții.
De aici și disonanța stilistică.
În al doilea rând, în roman deranjează mult prea numeroasele erori de exprimare și de redactare.
Romanul convinge însă prin maniera în care sunt reprezentate dramele celor care au de suferit de pe urma emigrației masive.
Suferă, atât cei rămași acasă, cât și cei plecați.
După plecarea mamei, o fetiță de trei ani e lovită de o boală incurabilă, nediagnosticată de medici. Moare, strigându-și mama plecată și chemând-o lângă ea. Întrucât nu poate să vină la înmormântarea mamei sale, o femeie plecată în străinătate o bocește de departe, la telefonul mobil lipit de urechea răposatei.
O nevastă tânără aflată într-un grup care străbate clandestin țările europene, pentru a se stabili în Italia, cade într-o prăpastie. E lăsată să moară acolo, ceilalți continuându-și drumul.
Odată ajunși în Italia, pribegii au de luptat cu incertitudinea (dată de nesiguranța zilei de mâine); cu umilirea (își lasă demnitatea călcată în picioare, doar pentru a supraviețui); cu sentimentul de autoculpabilizare, izvorât din renunțarea la valori personale, pentru bani.
Dorul de casă rămâne cel mai greu de dus: ,,În străinătate ajuns, printre străini, de ţi-ar ieşi în cale un câine vagabond (ceea ce nu vei prea întâlni pe-aici) şi ţi-ar lătra în limba ta sau printr-un semn al cozii şi-ar trăda obârşia de neam cu tine prin aceea şi palmă de pământ, l-ai îmbrăţişa sau i-ai răspunde «lătrând» şi tu de dor de casă.”
Eclectic, dar – în general – veridic și emoționant, romanul Claudiei Partole rezistă prin asemenea pagini în care confesiunile (și cugetările) menajerei ating intensitatea unei jupuiri de viu.
Tötentanz… a fost distins, în 2010, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Emigrația ilegală din ultimii ani și consecințele aferente sunt temele altor cărți scrise de alte autoare din Basarabia: Liliana Corobca (Un an în Paradis, 2005; Kinderland, 2013); Lilia Bicec (Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident, 2009).
Toate aceste volume au fost traduse. Varianta în limba italiană a Testamentului… Liliei Bicec a fost publicată la o editură prestigioasă din Peninsulă, în 8000 de exemplare. De o notorietate meritată se bucură în continuare Kinderland-ul Lilianei Corobca. Un film din 2008, regizat de basarabeanul Valeriu Jereghi, despre soarta a doi copii ai căror părinți sunt plecați în Italia – Arrivederci – a câștigat 15 premii la prestigioase festivaluri internaționale. Un roman al unei italience, Simona Castiglione (Arrivederci Guguță! sau mame și șamane, tradus și publicat la Editura Ratio&Revelatio, în 2015) redă aceeași realitate socială, din perspectiva occidentalului nevoit să aibă de-a face cu venetici moldoveni.
Două lumi – una a basarabenilor sărmani plecați într-un surghiun voluntar (cu psihologia proprie emigrantului, cu ritualurile specifice, cu experiențe zdrobitoare) și o alta, a sărmanilor rămași acasă – au trecut deja din realitate în ficțiune.
Subiectul, pare-se, nu și-a epuizat resursele.
