Erori ideologice din culpă?

A devenit un obicei după 1989 să ne referim cu o anume pudoare critică la erorile ideologice din culpă (sau nu) ale scriitorilor importanţi din anii de comunism. (Dau termenilor sensul lor juridic).

Cel mai vehement adversar al „reconsiderării” a fost, de la început, Eugen Simion. Iar scriitorul în apărarea căruia a sărit cel mai des a fost Marin Preda. Criticele îndreptăţite aduse idolului său literar, ca şi al multora dintre criticii generaţiei noastre, de către S. Damian sau George Geacăr i s-au părut vinovate de un fel de lezmajestate. Când Bujor Nedelcovici a reluat observaţiile lui Virgil Ierunca despre oportunismul lui Tudor Vianu din studiul acestuia despre literatura română modernă, scris în franceză în 1956, la o comandă a UNESCO, în care îi omitea pe câţiva dintre corifeii poeziei şi romanului interbelic, neacceptaţi încă de regimul din ţară, s-a produs o reacţie similară. N-a scăpat nici teza de doctorat, publicată în volum, în 2013, a lui George Neagoe, intitulată Asul de pică: Şt. Aug. Doinaş, sever criticată de Gelu Ionescu, într-o acoladă amicală acordată marelui poet dispărut. Există un risc similar în cazul cărţii recente a aceluiaşi George Neagoe, Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României de la Cartea Românească, 2015.

Studiul are în vedere situaţia lui Călinescu din anii 1940. Mai exact, ţinerea lui pe tuşă în timpul războiului, după tipărirea Istoriei literaturii, în 1941, şi după venirea la conducerea Fundaţiei Regale a lui D. Caracostea în locul lui Al. Rosetti, când Călinescu a avut practic interdicţie de semnătură vreme de trei ani, şi, apoi, publicistica lui din toamna lui 1944 începând, comandată şi stipendiată de regimul pe cale a se instaura.

Mai puţin cunoscută, activitatea marelui critic din timpul războiului care pe mulţi, politic şi de dreapta, şi de stânga, îi supărase cu Istoria lui, constă în scrisori (unele oficiale), fără mare circulaţie până azi, unele inedite, prin care Călinescu îşi pleda cauza adresându-se Mareşalului Antonescu sau lui Ion Petrovici, ministrul Culturii. La rândul ei, publicistica ulterioară lui 1944 a fost parţial reluată într-un volum din 1971, Texte social-politice: 1944- 1965, tipărit cu voie de la partid la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P:C.R. şi prefaţat, în cea mai de lemn limbă de lemn, de către Gheorghe Matei şi Gheorghe Ţuţui, cercetători, probabil, la numita instituţie. În legătură cu acest volum, am o amintire personală: înlocuitorul lui George Ivaşcu la conducerea „Contemporanului”, unde scriam cronica literară de zece ani, Constantin Mitea, mi-a refuzat articolul despre carte, sub cuvânt că aş fi apreciat aderarea promptă a marelui critic la ideile comunismului ca pe un oportunism. N-o spuneam cu toată claritatea, dar în esenţă observaţia noului director era corectă. Nu mi-am abandonat rubrica în acea împrejurare, ci după o săptămână, când Mitea mi-a refuzat un al doilea articol, despre romanul lui Preda, Marele singuratic, nu îndeajuns de laudativ (după părerea lui). Studiul lui George Neagoe apelează la tot felul de surse istorice şi istoricoliterare (Boia, Mecu, Scurtu, Giurescu, Bălu, Oprişan, Simuţ, Terian etc.) şi la documente de arhivă (îndeosebi cele ale Siguranţei Statutului antonescian). Până acum, mai ales având în vedere ambele momente din biografia criticului, este cercetarea cea mai informată din toate. Exhaustiv este şi tabloul politic al epocii, amintindu-mi de acelea ale lui Z. Ornea, despre care am scris săptămânile trecute, unul din bunii cunoscători ai vieţii socialpolitice româneşti din vremea regatului.

Problema interdicţiei relative de semnătură din anii războiului (interdicţie care nu poate fi comparată cu cele din epoca următoare!) este de a şti dacă justificările publice ale lui Călinescu i-au compromis imaginea intelectuală şi morală. A fost el un „colaboraţionist”, nu numai al regimului comunist incipient, cum se întreabă Ion Simuţ, dar şi al oficialităţii antonesciene, la care făcea apel în misivele lui? George Neagoe răspunde nuanţat la întrebare. Se poate vorbi de compromisuri în cazul scrisorilor. Dar minore. Călinescu ştie prea bine, de exemplu, că lui Ion Petrovici nu-i plăcuse portretul din Istoria literaturii, menţionat fiind nu la capitolul despre filosofi, ci la cel despre memorialişti. Scrie Călinescu: „Scopul n-a fost să atac, precum nu e acum acela de a retrage afirmaţiile. În raniţa fiecărui soldat e ascuns un baston de mareşal şi în mapa fiecărui academician un portofoliu de ministru sau o funcţie de seamă în stat. Ce-ar mai fi critica bazată pe astfel de punct de vedere temporal? Ca maiorescian veţi putea respinge în mod legitim judecăţile mele, sunt sigur că nu veţi amesteca viaţa literară cu viaţa de toate zilele”. Fraza din urmă avea rostul ei: nu numai presa aservită regimului atacase Istoria ca filosemită şi nepatriotică, dar se ceruse scoaterea autorului din învăţământ. Contestarea lui Călinescu în epocă este de o mare violenţă şi trivialitate. Ar trebui reeditată cartea lui Ion Bălu despre receptarea operei marelui critic (văd în bibliografie doar Viaţa lui Călinescu a aceluiaşi), spre a se constata valul de furie abătut asupra lui. Alteori, compromisul fie şi subtil, este evident. Şeful Statului, Mareşalul Antonescu, este cel de-al doilea destinatar marcant (D. Caracostea are parte doar de un memoriu de protest et à juste titre). În acest caz, explicaţiile lui Călinescu sunt greu de acceptat. Neagoe citează o remarcă pertinentă a lui Andrei Terian, care „a pus în lumină o gardă inversă exersată de critic. În loc să-i invectiveze pe evrei, acesta s-ar fi scuzat că le dezaprobă concepţia despre lume şi artă, pentru că ar fi atentat la buna orânduire a civilizaţiei româneşti”. „Dar nu e chiar acesta discursul standard al antisemitismului cu faţă umană? ”, se întreba Terian. Nu încape îndoială.

„Cea mai grea problemă a celui care cercetează publicistica lui Călinescu (din anii 1944-1947 – n.n.) este să hotărască dacă implicarea lui în tema «democratizării» are un fond sincer, al intelectualului preocupat de buna guvernare sau un fond «sincer» în sensul ideologiei marxist-leniniste”, scrie Neagoe referitor la cel mai trist capitol din opera marelui critic. Răspunsul lui, ca şi al altora înainte, este că ingenuitatea ideologică a lui Călinescu este falsă. Sigur, putem fi de acord cu Nicolae Mecu, bunăoară, că „pledoaria pentru noua ideologie nu este făcută în chipul cel mai ortodox”, dar nu şi că ea ar „încerca la tot pasul să dea o faţă umană” tezelor de partid. „Chiar umanistă”, adaugă Mecu. Poate umanistă, asta sprijinind însă ideea jucatei naivităţi călinesciene, căci e greu de acceptat că un om cu inteligenţa lui putea întrezări cel mai mic aspect umanist în tezele lui Jdanov. Faţa umană nu are ce căuta în context: nu e o expresie relevantă pentru zorii comunismului, ci doar pentru apusul lui. Oricum ar sta lucrurile, publicistica de la „Tribuna poporului”, „Naţiunea” şi restul aruncă o pată urâtă asupra operei călinesciene. Neagoe nu-i cruţă de observaţii severe erorile ideologice din culpă (sau nu).

Un studiu informat, aplicat şi util.

George Neagoe, Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 416 pag.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 8/2016)