Poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale, Johann Wolfgang Goethe (28 august 1749 – 22 martie 1832) a început să iubească literatura de timpuriu, având acces la biblioteca tatălui său ce cuprindea circa 2.000 de volume. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși.
***
Dar pentru Dumnezeu, mamă, e oare folositor tot ce ne-aduce pe loc bani în pungă, tot ce nu constituie pentru noi o posesiune imediată? N-avem oare destul loc în casa veche şi era necesar să ridicăm una nouă? Nu întrebuinţează tata în fiecare an parte însemnată din beneficiile sale comerciale la înfrumuseţarea camerelor? Tapetele astea de mătase nu sunt ele nefolositoare? Cât despre mine, mărturisesc, mărturisesc că pereţii ăştia dungaţi, florile, arabescurile, coşuleţele şi figurinele astea, repetate de o sută de ori, îmi fac o impresie foarte neplăcută. Grozav mai seamănă cu cortina teatrului nostru. Dar alta e când stai în faţa cortinei.. Oricât ar trebui să aştepţi, ştii că se va ridica şi că vei vedea nenumărate lucruri, care te recreează, te învaţă şi te înalţă. Să nu te compromiţi, să nu faci pt alţii nici prea mult, nici prea puţin, să nu pari mişcat de nimic, să nu te emoţionezi de nimic, să nu te grăbeşti niciodată, să ştii să te stăpâneşti în orice clipă şi astfel să menţii un echilibru exterior, oricâtă furtună ar fi în sufletul tău. Omul nobil poate în unele momente să nu se supravegheze; cel distins niciodată. Omul distins, cu toată izolarea sa, trebuie să pară mereu legat de ceilalţi, în nicio împrejurare să nu fie ţeapăn, ci pretutindeni în largul său; totdeauna să apară în frunte, dar niciodată să nu se impună el ca atare. Cu cât are mai multă eleganţă în mişcări, cu cât îi e vocea mai sonoră, cu cât fiinţa lui arată mai multă stăpânire şi măsură, cu atât e mai desăvârşit. Dacă rămâne mereu acelaşi, cu cei mari şi cu cei de jos, atunci nu mai e nimic de adăugat, nu-l poţi dori altfel. Să fie rece, dar înţelegător; ascuns, dar înţelept. Dacă în fiecare clipă a vieţii sale ştie să îşi domine manifestările exterioare, atunci nimeni nu-i mai poate cere nimic altceva şi tot ce mai are în el sau în jurul său – aptitudini, talente, bogăţie – toate par a fi accesorii. Mă bucuram, pe lângă o bună sănătate, de o linişte sufletească de nedescris; oricum aş fi privit lucrurile, vedeam că, pierzând, câştigasem. Tânăr şi plin de simţire cum eram, natura mi se părea de o mie de ori mai frumoasă decât înainte, când aveam nevoie de societate şi de jocuri, pentru ca timpul petrecut în grădină să nu-mi pară prea lung. Desenam, pictam, citeam şi găseam destui oameni care să mă încurajeze; în locul societăţii înalte pe care o părăsisem sau mai degrabă mă părăsise, s-a format în jurul meu o alta mai mică, cu mult mai preţioasă şi interesantă.
(„Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, traducere Valeria Sadoveanu)
***
Dragoste fără odihnă
Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!
Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!
Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!
(traducere Maria Banuş)
Imagine de pe capl.washjeff.edu
