Poezia şi-o oarbă rătăcire

Poet roman, cunoscut la noi sub numele de Ovidiu, Publius Ovidius Naso (20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila – 17 sau 18 d.Hr., Tomis, azi Constanța)  a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu, datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și a fanteziei creatoare. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică. Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji, în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.*

Anul 8 al erei noastre reprezintă un moment crucial din viaţa lui Publius Ovidius Naso. El marchează, pe de o parte, ultima etapă dintr-un drum lung, dar strălucit, pe care l-a parcurs poetul timp de trei decenii pentru a atinge apogeul gloriei sale literare, iar, pe de alta, prăbuşirea fulgerătoare şi începutul unui noian de suferinţe fizice şi morale cărora numai moartea avea să le pună capăt. Asupra cauzelor reale ale exilului domneşte până astăzi un nepătruns mister. Începând cu scurtele menţiuni ale unor autori din antichitatea târzie, continuând cu biografiile medievale sau din epoca Renaşterii şi până în zilele noastre, cercetători din toate ţările se străduiesc să dezlege această enigmă. Despre cauzele exilului vorbeşte poetul în numeroase versuri din culegerile de scrisori trimise de la Tomis, Tristete şi Ponticele. Dar din felul în care le prezintă reiese în chip evident că el caută cu orice preţ să ascundă realitatea. Nu este exclus ca împăratul însuşi, în cursul întrevederii între patru ochi cu poetul în cadrul căreia i-a anunțat exilul, să-i fi impus să păstreze cea mai mare taină asupra vinii lui. Ori de câte ori vorbeşte despre ofensa adusă împăratului, Ovidiu o face în termeni voalaţi, folosind o frazeologie aleasă cu multă grijă. În schimb, în scrisoarea adresată lui Augustus (care ocupă întreaga carte a II-a a Tristelor), Ovidiu se opreşte în treacăt asupra motivelor care i-au adus condamnarea, dar şi aici este evident că a ales intenţionat termenii pentru a ascunde realitatea:

Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire
Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui…**

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

*sursa: wikipedia

** fragment de pe historia.ro

Imagine de pe wikipedia.org