Liftul lui Brâncuși

Uneori mă gândesc dacă cineva, cândva, va putea descoperi un ceva cu care să poți filma visele. Nu mi se pare imposibil. Probabil că văzându-le, treji fiind, ne-am putea cunoaște, mai lesne, sinele. Așa, marea majoritate dintre aceia pe care îi interesează lăuntrul lor (vai, tot mai puțini în ultima vreme), se pot doar… bănui, chiar dacă instrumentarul introspecției e unul simplu și mereu la îndemână. Și fac ce fac și iar ajung la mirabila bucurie pe care o punem la zidul uitării, căci de aflat sigur am aflat-o măcar pentru o scurtă perioadă, în copilărie. Bucuria aceea primordială pe care copiii o posedă involuntar și în care mișună germenii artei. Arta care te face să fii tu, arta primitivă, arta voioasă care deșteaptă mirările și ostoiește chemările. Arta aceea care poate salva lumea, cum spunea omul-catedrală, maestrul Brâncuși. Căci ce este altceva arta decât putința (care include și știința) de a face jucării pentru oameni mari?

Se spune că, atâta vreme cât se raportează la ceilalți, în fiecare om zace un sâmbure teatral (la unii, e drept, rod al unei împreunări histrionice). Raportarea aceasta este o provocare la care răspundem voit sau nevoit într-o manieră pur teatrală. Teatrală nu în sensul de artificială sau nesinceră, ci de spectaculară. Or, spectacularul înseamnă, în primul rând, gest. Iar gestul este esența artei. Gestul acesta ar trebui să rodească din bucurie. Din bucuria care trăiește în sinele tău și care spune lumii cine ești, ce ai de dat și ce aștepți să primești. Pe bucurie nu poți pune mâna, așa cum nu poți mângâia un gând, dar ea ține de realitate. De realitatea ta și de ideea din spatele ei. Bucuria aceasta este rețeta înmulțirii talanților cu care venim, fiecare dintre noi, de la vlădică la opincă. În fața acestei bucurii ar trebui să fim egali, așa cum suntem în fața vieții și a morții.

Suntem în Anul Brâncuși. Pe mulți dacă îi scuturi îți vor spune că suntem în anul Maimuței. Sau, ce mare lucru a făcut Brâncuși ăsta atâta vreme cât pot să trăiesc și fără el? Așa cum pot să trăiesc foarte bine și fără Eminescu și fără Enescu. Aceia care răspund așa (și nu puțini) nu știu nici cine a inventat internetul… fără de care nu pot trăi. Nu vreau să le răspund. În fața unora dintre ei mai stau pentru o vreme profesori de la care ar putea afla, dacă ar face minimul gest al ascultării.

Suntem așadar în Anul Brâncuși. Probabil că nu și-ar fi dorit să-i fie omagiată personalitatea, ci doar sărbătorită opera. Sărbătorită în sensul de a ne bucura de ea. Din fericire, Brâncuși a fost darnic cu posteritatea, lăsând nu numai o operă unică, ci și un belșug de cuvinte care alcătuiesc crezul lui artistic și uman. Cred însă că a spus totul despre el într-o simplă frază: „Aș vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri și în grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre și monumente născute din pământ, nimeni să nu știe ce sunt și cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea și prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii”.

Am aflat deunăzi că ICR Madrid pregătește un eveniment inedit (care la data apariției acestor rânduri se va fi petrecut deja). Mi-a atras atenția titlul: Brâncuși (se) filmează. În 1957, ultimul său an de viață, maestrul a donat statului francez peste 560 de fotograme și mai mult de 1000 de fotografii care astăzi se află în visteria vestitului Centre Georges Pompidou din Paris. O sumă de fotografii în alb și negru surprinzătoare (unele dintre ele “bunice” de selfie), zeci de imagini mute filmate de el… cu el, în anii ’20, iar altele realizate de celebrul fotograf, regizor și plastician american, Man Ray, care i-a fost prieten și care i-a dăruit o cameră de filmat cu care a putut să intre pe tărâmul imposibil până atunci al artei în mișcare. Și aparatul de fotografiat și camera de filmat l-au fascinat ca pe un copil care găsește o comoară-n pod.

Zeiss Ikon Kinamo, tipul de cameră cu care a filmat Brâncuși

Mi-am amintit de cele 59 de minute pe care le-am văzut mai demult pe Youtube, toate adunate într-un calup filmic sub titlul Brancusi filmed. O asemenea arhivă de bruturi (cum li se spune în televiziune) are o valoare documentară colosală nu numai pentru că îl putem vedea pe artist la lucru, în atelierul său din Paris sau îi putem vedea înregistrările făcute în timpul instalării ansamblului monumental de la Târgu Jiu, ci mai cu seamă pentru că știm că, în marea majoritate a imaginilor, omul din spatele camerei era chiar el. Un om care se bucura că poate cuprinde și astfel realitatea în căutarea lui de a ajunge la esența lucrurilor. Se întâlnise până atunci cu lemnul, cu bronzul și cu piatra. Acum se intersecta cu minunea în mișcare. Cred că această înlănțuire de imagini este cel mai bun film mut pe care l-am văzut vreodată și asta pentru că rezonează la modul ideal cu creatorul său. Motivul pentru care fotografia sau filma nu a fost unul care să țină strict de nevoia de a se arăta lumii pe sine, ci mai degrabă de a-și documenta opera cu ajutorul ochiul obiectiv al camerei de filmat, cu alte cuvinte de-a urmări stadiile de creație ale unei lucrări, dându-și răgaz să o gândească și din perspectiva mesajului vizual obiectiv pe care îl transmite.

Dacă vrei să vezi foarte departe, trebuie să încerci să urci foarte sus, spunea Brâncuși, adept fervent al simplității în artă și în viață. Dacă vrei să exiști trebuie să fii dispus să urci pe culmile acelea de unde vei putea vedea departe. Din fericire, avem un lift pentru a urca mai rapid. Liftul acesta este bucuria pe care o veți regăsi în filmul cu Brâncuși, în regia lui… Constantin Brâncuși.