Literatura de azi 
Fiu al unui cojocar şi al unei ţesătoare de covoare, George Topîrceanu (20 martie 1886 – 7 mai 1937) avea să devină un memorabil poet, prozator, dar și membru corespondent al Academiei Române.
Despre viaţa acestuia cel mai bine ar fi să-i dăm cuvântul chiar autorului, cel care şi-a descris-o cu un deosebit umor şi lirism.
„Eram în clasa a doua primară când m-am surprins făcând primele versuri. Acele stihuri mi s-au înfățișat la început cu un aer cât se poate de inofensiv, ca oricare altă jucărie nevinovată. Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu știam că microbul literar, când găsește teren favorabil, e destul să pătrundă o singură dată în organism, ca să nu mai scapi de el o viață întreagă până dincolo de moarte, până te face statuie… Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stăniuc, un băiețel rumen și ceva mai mic de statură decât mine – dacă se poate închipui așa ceva. (Topîrceanu va fi respins la liceu pentru că era prea scund. Tot timpul el va purta ghete cu tocuri înalte).
Într-o recerație i-am zis lui Stăniuc:
-Vino să-ți spun o poezie făcută de mine…
Și l-am tras după colțul școalei unde i-am debitat pe nerăsuflate prima mea operă literară, alcătuită din două versuri:
„Săriți cu toții frați români,
Să dăm năvală în păgâni”
Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul versurilor războinice pe care toate manualele didactice găsesc de cuviință să le pună la îndemâna copiilor de șapte ani. Eram foarte mândru de ea. Stăniuc nu s-a arătat deloc entuziasmat. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și când am isprăvit a zis numai atâta:
-Ce-mi dai să nu te spun la domnu?” *
***
De profundis
Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an şi jumătate
De când aţi declarat că-s mort
În unanimitate.
Toţi proştii câţi m-au cunoscut
Ziceau:,, Mi-era un fel de rudă —
Săracul! Cine-ar fi crezut?…”
Îmi vine să-nviez de ciudă!
Profane mâini mi-au răsfoit,
La Iaşi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.
Mă pipăi, stau nedumerit.
Mă trag de păr, simt că mă doare…
Nu, n-am murit!
Vă dau cuvântul de onoare.
Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată.
Trăiesc, de vreme ce sunt trist
Şi râd ca altădată.
Dar astăzi, negru şi zburlit
De cum m-a prins duşmanul, —
Vă dau de veste c-am sosit
Întreg, şi eu, şi geamantanul!
***
Primăvară
După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!
Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele! (aici găsiţi melodia inspirată de aceste versuri)
*fragment de pe dcnews.ro
Imagine de pe librariaeminescu.ro
