Liberal de robă

Daniel Cristea-Enache: Fascinantă „cronică de familie”, comparabilă cu cea din romanul lui Petru Dumitriu. Totuși, dvs. ați fost un self made man, chiar dacă în sferă intelectuală; nu blazonul și vechimea numelui au fost importante în cariera dvs., precum la Alexandru Paleologu, de pildă.

Dar, dincolo de exemple nominale: locul de naștere, obârșia, ascendența, „blazonul”, vechimea unei familii contează pentru un liberal ca Nicolae Manolescu? În sine și în tabloul socio-cultural, care este importanța lor?

Nicolae Manolescu: E perfect adevărat că în cazul meu blazonul familial nu are nici o însemnătate. Trebuie să fii, ca prietenii mei Al. Paleologu sau Neagu Djuvara, amândoi membri ai Partidului Alianței Civice, moștenitorii unei lungi tradiții boierești și domnitoare, ca să te poți lăuda cu blazonul. Aparțin unei familii aparținând micii burghezii, aceea detestată de comuniști, de la Lenin citire, care nu se poate împăuna cu nici un titlu de noblețe. În afară de aceea civică și morală.

Liberalismul privește exclusiv profesia mea, ca și a ta, de altfel, de critic literar. Faptul că părinții mei au fost membri ai PNL nu are absolut nici o legătură cu opțiunile mele politice. Aveam 8 ani când regele Mihai a fost silit să abdice și 50 când s-a prăbușit comunismul. În tot acest timp, n-am prea avut ocazia să mă întreb dacă sunt liberal sau altceva. La începutul anilor 1990, am fost adesea întrebat ce cred despre monarhie. Am răspuns de fiecare dată că nu mi-am pus niciodată problema în trecut. Chiar nu mi-o pusesem. Ar fi fost o opțiune fără actualitate. Azi, e drept, mă gândesc că revenirea regelui Mihai pe tron în 1990 ar fi fost un câștig imens pentru România. Țin minte discuțiile pe care le-am avut cu Ion Iliescu pe această temă. În 1990, i-am propus un referendum pe tema formei de guvernământ. Eram conștient că joc rolul unui avocat al diavolului: șansa monarhiei era ca și nulă în acel moment. Dar de legitimarea regimului republican depindeau multe. Iliescu n-a vrut să audă. Ca orice comunist, nu admitea să fie pus în cumpănă: acest simplu fapt, chiar și dacă ar fi câștigat partida, ceea ce era sigur, îl deranja.

Mentalitatea cu pricina îmi era binecunoscută. I-am reproșat-o lui Dinu Patriciu la primul referendum pentru demiterea președintelui Băsescu: îi dați 25% peste cele 52% de la alegeri; da, mi-a răspuns, dar îl punem în cumpănă. Rezultatul s-a văzut. Generația mea nu s-a nutrit niciodată din idei politice. Singura politică cu care aveam de-a face era aceea a PCR. A rămâne în afara oricărei implicări ni se părea atitudinea cea mai înțeleaptă. Cărțile lui Popper și Hayek despre societatea liberală le-am citit după 1989. Îl citisem pe Tocqueville, dar nu înțelesesem mare lucru. Ne încurca însăși tradiția contradictorie a liberalilor: roșii, adică, de stânga, în secolul XIX, de dreapta, în secolul XX. Politic, eram niște semidocți. Liberalismul ne încânta ca idee, dar cam atât. Tot ce știam, știam din Lovinescu, Zeletin, Ralea sau Z. Ornea. Unii marxiști, alții, cu adevărat liberali.

Tatăl și mama mea au fost completamente nuli sub raport politic. După eliberarea lor din închisoare, în 1954, îi tachinam adesea pe ideea că remarcaseră doar cu acea nefericită ocazie că se schimbase regimul. Discuții politice în casa noastră n-au existat. Ca amuzament, vreau să spun că tata s-a „radicalizat” abia în anii 1980, când, obligat să stea la coadă, îl înjura pe Ceaușescu, ceea ce mama afla de la vecinele de bloc. După ce a ieșit din închisoare, n-a povestit nimic din ce se întâmplase acolo. Semnase, ca toți deținuții politici, un angajament de tăcere, și, ca ardelean ce era, considerase că se cuvine respectat. În schimb mama, olteancă, a povestit de la început tot. Pușcărie au făcut pentru că s-au înscris la PNL-Tătărescu în 1946. Deși făceau parte din Blocul Partidelor Democratice, împreună cu PCR, tătărescienii vor plăti apoi cu închisoarea. Părinții mei fuseseră atrași la Tătărescu de un văr al tatei, Ion Ciolan, împreună cu care publicase un abecedar înainte de război. Ciolan era șeful liberalilor din Sibiu. Pactase cu Tătărescu în vederea alegerilor din noiembrie 1946.

Mult mai târziu am descoperit că Sanda Tătărescu, fiica politicianului, pe care am cunoscut-o în anii 1990, era rudă prin alianță cu noi: unul din fiii ei se căsătorise cu o verișoară a mea, fata lui Andrei Oțetea. Habar n-am dacă această relație de rudenie a jucat vreun rol în aventura politică a părinților mei, plină de consecințe în propria mea biografie. Mama fusese șefa organizației de femei, calitate în care făcuse un brad de Crăciun pentru copiii profesorilor din Sibiu. Asta, fiindcă Ion Ciolan nu voise ca soția lui să fie șefă. Tata nu fusese nimic. Când vor fi arestați, șefia cu pricina o va costa pe mama șase luni în plus.

Între timp, fiind eu înfiat de bunicul matern, am intrat în facultate fără probleme. Doi ani mai târziu, am fost exmatriculat pentru declarații false: nu spusesem totul despre părinții mei. Liberalii! Care, în acel moment, erau liberi și-și vedeau de profesie. Venind o dată în București cu vagonul de dormit, mama a avut ca tovarășă de cușetă o activistă PCR, care i-a spus că nimic din dosare nu se șterge, chiar dacă se dovedește fals. Așa se explică faptul că nu liberalismul alor mei m-a urmărit până în 1989, ci o informație falsă, introdusă de un binevoitor, despre care ți-am vorbit, cum că tatăl meu ar fi fost legionar. Nu, tata a fost un liberal fără voie, tot așa ca M. Jourdain al lui Molière, prozator fără voie.

În ce mă privește, sunt liberal prin opțiune politică, nu doar prin profesie, ci și fiindcă cred în capitalism ca stadiu superior al societății și în valorile burgheze ca o culme a umanității. Nu sunt liberal de spadă, cum era boier de viță nobilă Grigore Ureche, ci liberal de robă, din convingere, cum era, în același secol XVII, Miron Costin. Eu am îmbrăcat haina liberalismului, n-am moștenit-o.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr