Literatura de azi 
Fiu de preot, Nicolae Filimon (6 septembrie 1819 — 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, un arivist din stirpea lui Julien Sorel, eroul primului roman realist românesc, Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă.
Chiar dacă documentele timpului nu atestă participarea lui N. Filimon la revoluţia de la 1848, din însemnările sale, din articolele publicate şi din opera literară, scriitorul apare ca un luptător pentru libertate, însufleţit de idei mari, generoase. Activitatea de publicist şi-a început-o în 1857, la ziarul Naţionalul, în calitate de cronicar muzical şi dramatic. În textele sale urmăreşte atât educaţia muzicală a maselor cât şi critica obiectivă a producţiilor artistice. Cu toate că era mare admirator al muzicii italiene, el pune un mare accent pe spectacolele românești ale Teatrului Naţional, care nu erau frecventate de spectatori în aceeași măsură cu cele străine. Filimon este convins că teatrul are o menire socială. El apreciază repertoriul clasic al literaturii universale, dar cere autorilor piese inspirate din realităţile naţionale.*
Într-o dimineață din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambițiunea și mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de șamalagea rupt în spate; cu caravani de pânză de casă vopsiți cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în niște iminei de saftian, care fuseseră odată roșii, dar își pierduseră culoarea din cauza vechimii; la încingătoare cu niște călimări colosale de alamă; în cap cu cauc de șal, a cărui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, și purtând ca veșmânt de căpetenie o fermenă de pambriu ca paiul grâului, căptușită cu bogasiu roșu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezemat de stâlpii intrării și absorbit în niște meditațiuni care, reflectându-se în trăsurile feței sale, lăsau să se vadă până la evidență că gândirea ce-l preocupa nu era decât planuri ambițioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte și obstacolele ce întâmpina în realizarea lor.
În momentul acela, ușa scării se deschise și se arătă înaintea junelui un arnăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale și iatagan la brâu și cu tătarcă roșie blănită cu vulpe nafe. Mândrul albanez, fără să privească cât de puțin pe bietul june ce-i făcea temenele până la pământ, strigă cu voce de stentor: “Ioane, trage butca boierului la scară”.
Vizitiul, după ce plesni de câteva ori din bici și mai făcu câteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară.
Nu trecu mult și se auziră pașii cei leneși și gravi ai marelui postelnic, ce cobora scara cu o cadență simetrică. Junele, a cărui atențiune era ațintită la cea mai mică mișcare ce se petrecea, auzi și el acest zgomot și cu un aer în care se vedea foarte curat neliniștea, ridică de la pământ două cutii cu păstrăvi și câteva găini; apoi vârî măchinălicește mâna în sân și scoase un plic sigilat; iar după ce își strânse fermeneaua la piept și-și luă caucul din cap, lăsând să se vadă o căpățână rasă peste tot și numai în creștet cu vreo câteva fire de păr, luă o poziție umilitoare și așteptă sosirea boierului. În fine postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu anteriu de cutnie ca gușa porumbului, încins peste mijloc cu un șal de Țarigrad, cu ișlicul în cap și învelit până la ochi cu o giubea de postav albastru, blănită cu blană de râs. El zări pe june și-i zise cu gravitatea de boier de protipendadă:
— Cine ești, mă băiete, și ce voiești de la mine?
Junele căzu în genunchi și, sărutând pulpana anteriului, răspunse cu o voce lâncedă ce inspira compătimire:
— Să trăiți întru mulți și fericiți ani! Sunt Dinu Păturică, nemernicul fiu al preaumilitei voastre slugi treti-logofăt Ghinea Păturică, fostul odinioară vătaf de curte al înălțimii voastre.
— Ei bine, spune-mi ce vrei de la mine?
— Am o scrisoare de la tata către preacinstitul și de bun neam obraz al măriei voastre.
— Ad-o-ncoace, să vedem acea scrisoare.
Junele se apropie de postelnicul ținând capul plecat până la pământ și-i dete scrisoarea; apoi căzu iarăși în genunchi și, stând în această pozițiune, așteptă răspunsul.
Boierul deschise scrisoarea și citi cele următoare:
“Preamilostivului și de bun neam al meu stăpân, cu cea de slugă supunere mă închin.
(„Ciocoii vechi şi noi”)
*sursa informaţii: accesliber.ro
Imagine de pe elefant.ro
