Adrian G. Romila
În timpurile acestea, când revistele de hârtie sunt serios concurate de cele internautice, au devenit un veritabil ritual achiziționarea, lectura și depozitarea clasicelor file legate sub forma unor periodice, fie ele săptămânale, lunare sau de alt fel. Dacă nu într-un ritual, cititul presei culturale s-a transformat cel puțin într-un obicei desuet, cronofag, poate deja pe cale de dispariție. Pentru mine, unul, revistele culturale sunt, de mult, un drog de care nu vreau să scap și nu vreau să discut aici de ce consider revistele culturale drept sarea și piperul vieții intelectuale dintr-un anume spațiu în care există oarece coerență de idei. Le cumpăr cu regularitate obsesivă din (aceleași) locuri unde, alături de presă din toată gama (de la cea de cancan, cu poze deșucheate pe copertă, până la cea glossy, de arhitectură, modă, design interior sau care-or mai fi), se vând țigări, cărți populare, filme pe dvd, brelocuri, dulciuri, băuturi spirtoase, tichete și promoții. Și altele, și altele. Lipsa specializării unor puncte de presă arată cât de precar e susținută cultura scrisă, cât de greu o duc revistele culturale și cât de facilă intelectual e o populație profund deformată de un anume tip de mass-media. E adevărat, și-n cazul culturii, internetul e mult mai la îndemână și e free (eu unul citesc din ambele zone), dar patima-i patimă, concretizată în foșnetul hârtiei, în textura paginilor, în mirosul cernelii, în formatul paginilor și-n variatele corpuri de literă.
Bun! Deci, în zilele cu pricina, mă abat pe la punctul de presă și-mi fac teancul. Sunt măcar 3, dacă-s săptămânale (cu permanențe și variații, cu preferințe și discriminări), la care se mai adaugă vreo lunară sau bilunară, eventual cu obiecte de colecționat (iau și așa ceva, am câteva minicolecții, iertată fie-mi copilăria!). Pe drumul până la mașină, deja răsfoiesc, din mers, ce apuc. Cu una sub braț, cu alta în mâini, cu ochii pe unde calc. E posibil să par foarte caraghios celor din afară. Ajuns acasă, le iau pe îndelete, febril, cu o cafea alături, îndată ce-mi găsesc răgazul pentru ele.
Parcurg, mai întâi, în trecere, toate paginile, da capo al fine, fotografiind cu privirea rubricile, numele, titlurile. Astfel, văd la care o să mă opresc mai mult și la care doar pe diagonală (deși, adesea, le citesc integral, chiar dacă unele dintre domenii nu intră în sfera mea de interes). E un fel de percepere a conținutului, un fel de familiarizare cu noul număr, cu noile probleme, un fel de intrare în temă, de adulmecare a prăzii. Apoi, festinul: încep întotdeauna cu prima și ultima pagină, sunt punctele tari ale unei reviste – editorialul (ideea centrală a legăturii de hârtie) și revista presei (comunicarea cu ceilalți, cu celelalte, cu lumea). După aceea, continui cu recenziile, ca încălzire. Urmează textele mari – eseurile, cronicile largi, polemicile, studiile, interviurile, paginile de proză și poezie (dacă există). Rămân în final rubricuțele ușurele, cele prezente, de obicei, pe câmpurile laterale ale paginilor sau presărate printre celelalte. Totul e important, conținutul, dialogul între formatul titlurilor, fotografiile, desenele, anunțurile. Nu prea sunt articole pe care să nu mă uit deloc, absolut deloc. Au existat chiar situații în care am decupat câte un articol cu foarfecele și l-am pliat într-o carte care avea legătură cu tema tratată.
Dacă nu am de ce să le păstrez în lada mare, din lemn (fosta ladă de zestre a bunicii), dedicată arhivei mele revuistice, le dăruiesc altora interesați sau le țin sub bancheta din bucătărie, un timp mai îndelungat. Până ce le găsesc un rost, nu întotdeauna… cultural. Revistele devin, oricum, obiecte de depozitat și transferat, cu destinații imprevizibile, ca multe altele, într-o casă de om.
În cazul în care, vreodată, revistele de hârtie vor dispărea (horribile dictu!), va trebui să-mi transfer ritualul de mai sus în variantă electronică, unde sunt (cam) alte habitudini: tip de ecran, acces la internet, rapiditate-n scroll, viteză de încărcare și rulare, aspect al interfețelor etc. De nu se va putea adapta ritualul, cu efortul analog dezintoxicării îl voi eradica, ca să pot rămâne, cum mi-a plăcut dintotdeauna, o parte a lumii de idei și de ficțiuni. Ea se țese, mereu altfel, în jurul meu, azi complementar, pe hârtie și pe net, mâine, cine mai poate ști?
Sursa foto: www.dcnews.ro
