Singurătatea fetelor

Fetița fără părinți din Kinderland (2013) pare că s-a maturizat deplin în Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015). N-o mai cheamă Cristina, ci Rafira Sic, e studentă, trăiește într-un cămin, alături de alte colege, și visează la bărbatul care s-o ia. Desigur, e un fel a spune că noul roman al Lilianei Corobca trece, tematic, de la inocența unei copilării însingurate la experiența feminității ”în așteptare”. Un elogiu al potențialității erotice, acesta e miniromanul în cauză, un amestec de proză, fragmentarism diaristic, versuri, pseudo-amintiri și ceva inserții fantastice (mai ales în partea a doua, pusă, semnificativ, sub un citat din Cântarea Cântărilor). Adesea, discursul epic capătă valențe de imn, de incantație, de rugăciune și de pamflet. Nu lipsesc autoironia, cinismul și intertextualitatea subtilă. Literatura erotică e parodiată crud până la limita kitsch-ului, iar parabola geo-politică basarabeană e transparentă prin schimbarea câtorva litere din substantivele proprii.

Nu se întâmplă aproape nimic, în ”romanul sentimental” care parazitează, cu voia autoarei, Imperiul fetelor bătrâne. Pretenția sentimentală e dată, probabil, de forma lungului monolog bovaric care alcătuiește substanța cărții. Personajele duc o viață obișnuită, de cămin studențesc. Gătesc în comun, își împrumută obiecte, pălăvrăgesc vrute și nevrute (bărbații sunt în centrul discuțiilor), citesc, beau ceai, teoretizează tipologii masculine și feminine, își amintesc de excursii la mare și la Paris, învață în parc și pândesc ocazii matrimoniale. Unele dintre evenimente capătă, în imaginația lor fierbinte, proporțiile unor întâmplări marcante. E cazul zilei în care un băiat a dormit într-o cameră din cămin și l-au putut admira fără ca el s-o știe, când o promițătoare pianistă a fost părăsită de iubit și a murit stupid într-un accident sau când au văzut pentru prima dată un prezervativ. Halucinațiile provocate de singurătatea erotică duc, adesea, spre autoflagelare (”Sunt cea mai urâtă femeie de pe fața pământului, sunt cea mai proastă, cea mai jalnică, sunt o vacă…. Sunt bătrână, urâtă, mă îmbrac fără niciun gust, folosesc cuvinte învechite, arhaisme stranii, neînțelese…”), spre nebănuite intensități refulate (”Vino, uitucule, odată! Răule, urâtule, parșivule, bețivanule, curvarule, porcule, pe unde-mi umbli, eu aștept de mă usuc! Vino, măi, că mor! Vino să te jupoi, să te turtesc, să te mănânc, să te nimicesc!”) sau spre osanale aduse virginității și bărbatului fără chip. Admirația platonică pentru un tânăr pictor, văzut în parc, deschide un intermezzo idilic, într-o existență tulburată de fantasmele unei purități amoroase când repudiate furios, când dorite cu dispreț. Aventura cu puii de lupoaică e o proiecție psihanalitică a unui eu sfâșiat de tendințe contradictorii, căci lupoaica blândă întruchipează o ființă ambiguă, a cărei agresivitate specific masculină s-a ascuns subit sub recunoștința maternă pentru salvarea puilor. Bestiarul din roman e destul de colorat, de altfel. Numele personajului-narator trimite la ”capră” și sunt invocate, în varii forme, și alte animale care au legătură, într-o formă sau alta, cu prejudecățile erotice feminine (vaca, porcul, curca). În fapt, o femeie ”fără testicule”, așa cum se imaginează eroina, la un moment dat, poate fi la fel de bine un bărbat castrat, ceea ce complică și mai mult panoplia psihică a acestei cărți despre suflete simultan ingenui și perverse.

”Bine ați venit în Imperiul fetelor bătrâne!”, spune naratoarea, undeva. ”Aici domnesc alte legi, alte valori. Noi gândim altfel, trăim altfel, lumea noastră e închisă, nu poți pătrunde decât cu greu, ierarhia e strict stabilită. Nu intrați, nu stricați. Ca vestalele care păstrează cine știe ce comori, avem ceva de dus mai departe, de transmis celor care vin după noi. Bântuim ca stafiile, ciudate, neliniștite, tot mai greu e înțeles și de iubit”.

Romanul Lilianei Corobca pare o poveste despre ciudățeniile singurătății feminine și despre alteritatea profund confuză a virginității. I-a reușit și de data asta un text literar greu încadrabil, ca stil. Dacă ar fi să credem în succinta confesiune de pe unul dintre câmpurile coperții, e vorba chiar despre poetizarea unei etape din propria-i existență. Adică, odată găsit ursitul (în sfârșit, aș zice, malițios, în logica ”fetelor bătrâne”), se trece într-o altă viață, iar cea lăsată-n urmă are norocul să se transforme într-un roman, căci aparține unei scriitoare de talent. Oricum am lua-o, e o carte bună.

(text apărut în ”România literară”, nr.9/2016)