Dumitru Crudu
Soneria care zbârnâia parcă ar fi zbârnâit în capul meu. Tâmplele îmi pulsau gata să se spargă. Așa de greu m-am apropiat de ușă, de parcă aș fi avut plumb în papuci. Cu chiu, cu vai, am tras de mâner și în hol dădu buzna Vova, umplând holul cu aerul rece și tare de afară. Cu mâinile la spate, dădu o raită prin apartament, plângându-mi-se de gerul cumplit din oraș.
-Vaca aia a ta nu e acasă?
-Cum poți vorbi așa de nevastă-mea?
-Da e acasă sau nu?
-Încă un cuvânt urât despre nevastă-mea și te dau afară.
El se făcu că nu mă aude și mă amenință că dacă-i acasă, nu o să rămână. De parcă eu l-aș fi chemat.
-Și totuși e acasă sau nu?
-Nu e.
-Atunci o să rămân, îmi spus el, și se așeză ofuscat pe scaun. Oare chiar i-ai dat un picior în fund și ai scăpat de târfa aia naționalistă?
L-am apucat de piept și am început să-l zgâlțâi ușor.
-Vova, doar te-am prevenit.
-Da stai așa, oare nu tu voiai să-i dai pașaportul, sau ai uitat asta?
-Cine ți-a spus?
-Tata.
-Atunci voiam, dar acum, nu.
-Cum, ai iertat-o pe naționalista dracului și nu i-ai făcut vânt afară din casă?
-Da, am iertat-o și nu văd de ce te-ar privi pe tine asta, i-am trântit-o supărat și asta îl scoase și pe el din sărite. Nu mai voia să rămână, pentru că se temea că nu o să se mai poată controla și o să-mi tragă vreuna, îmi mărturisi cu o voce otova și sări în picioare, pornindu-se glonț spre ușă. Ajuns în antreu, se întoarse spre mine și mă sfredeli cu ochii.
–Crede-mă, Vaniușa, ar fi mai bine pentru tine dacă ai părăsi-o pe naționalista aia de nevastă-ta.
-Dacă nu-ți place de nevastă-mea, poți să te cari chiar acum, ce mai stai?
-Ba nu, am să rămân, pentru că vreau să-ți spun ceva.
O luă spre bucătărie, unde se așeză pe scaunul de lângă ușă, așteptându-mă și pe mine să intru. Am venit și atunci începu.
-Sărmanul meu frate, oare cum poți trăi în aceeași casă cu o naționalistă? Nu ți-a mers în viață. Mă gândesc deseori la tine și îmi vine să-ți plâng de milă. Cea mai mare greșeală a ta în viață e că te-ai însurat cu femeia asta. E o japiță, iar, pe deasupra, mai e și naționalistă. Da știi ce am auzit eu, Vaniușa? Că ea vrea să te părăsească!
-Cine ți-a spus prostiile astea, frate?
-Tata. Și știi ce mi-a mai spus tata?
-Ce?
-Că o să-i înfunde gura într-o clipă dacă o să-i pună pe masă dosarul de la securitate, în care ce-a mai ciripit în toți acești ani!
-Eu nu cred că nevastă-mea a colaborat cu securitatea.
-Dar eu cred. Și nu numai ea. Tata zice că dacă s-ar face publice dosarele de la securitate, nu ar mai rămâne niciun scriitor la mitingurile alea naționaliste.
-Să le facă atunci!
-O să le facă.
-Și la tine cum se simte?
-Minunat, îmi turui dintr-o respirație și tăcu, de parcă îmi dădea timp ca să rumeg ceea ce mi-a spus.
– În sfârșit, ce s-o mai întindem atâta și spune-mi ce vânturi te-au adus la mine? Pentru ce ai venit?
-Ca să te conving să scapi de nevastă-ta.
-În cazul ăsta, ieși afară, Vova!
Brusc, scoase un pistol din buzunar și mă ținti cu el în piept.
-Cum poți vorbi așa cu fratele tău? Mâinile sus!
Nu le-am ridicat, firește, și continuam să mă uit la el fără să clipesc.
-De unde ai porcăria asta, frate?
Vova făcu câțiva pași înapoi și se așeză pe scaun, cu pistolul țintit spre mine.
-Mâinile sus și nu te hlizi și spune-mi cum poți vorbi așa cu fratele tău?
De unde o luase că m-aș fi hlizit. În clipele alea numai să râd nu-mi venea.
-Sau crezi că e o jucărie?
Mai degrabă. Sau că se dilise. Ca să-mi demonstreze că nu e o jucărie, deschise fereastra și ochi o cioară de pe creanga unui plop descărnat, pe care o făcu țâră. Ceea ce nu văzu Vova, dar văzui eu foarte clar că pasărea năclăită de sânge se prăbuși peste cearceafurile noastre întinse la uscat în curte și le mânji binișor.
-Acum sper că te-ai convins că nu țin în mână o jucărie.
Da, acum mă convinsese. Eu însă nu mă gândeam la asta, ci la cearceafurile noastre murdărite de sânge și la ce o să spună Maria când o să le vadă. Ca să nu facă o criză, ar trebui să le spăl eu. Dar numai după ce o să plece nebunul ăsta de frate-meu.
-Nu știi să te porți cu frate-tău, cum n-ai știut să-l stimezi nici pe taică-tău. Nu ai știut atunci când a stat la voi, dar nici acum, când stă la mine.
Nu i-am răspuns nimic.
-Prea te-a îmbrobodit nevastă-ta.
-Vova, dacă mai sufli o vorbă despre nevastă-mea nu am să mă uit că ții un pistol în mână și o să te arunc pe ușă afară cu tot cu el, am țipat eu ca scos din minți și i-am smuls arma din mână. Apoi l-am întrebat de unde a luat căcatul ăsta metalic.
-De la fabrică.
Stăteam față în față și ne ciuruiam cu ochii. De la fabrică?
-Da, de la fabrica noastră de conserve. Ce, ciorile mele, nu mă crezi?
Îl îndreptai spre Vova și el se pipernici pe scaun. L-am somat să iasă afară.
– Haide-haide, mai repede.
L-am scos în curte, impunându-l să ridice cioara de jos, în timp ce eu trăgeam cearceaful năclăit de sânge de pe șnur și-l băgam într-o pungă. Vova apucă cioara de o aripă și o duse spre ghenă. Cioara încă se mai zbătea și croncănea jalnic, când o aruncă în container. M-am uitat la frate-meu, dar el mergea cu ochii în pământ. Ne-am întors, în casă, fără să ne privim.
– Și zi, Vova, de mult ai pistolul ăsta?
-Da, de mult. De când au primit arme și ceilalți muncitori din secția noastră.
-Și cine le-a împărțit armele astea?
-Directorul.
-Directorul?
-Da, directorul în persoană.
-A împărțit muncitorilor arme?
-Da. Toți colegii mei au fost înrolați în detașamente de gardiști și li s-au dat arme. De altfel, și tu ești așteptat azi la șef ca să fii înrolat și atunci ai să primești și tu un pistol ca ăsta.
-Ca ăsta?
-Sau și mai dihai. Pentru că tu nu ești un biet muncitor ca mine, da ditamai inginer.
L-am privit șocat.
-De unde știi asta?
-De la director care m-a rugat să-ți transmit să vii urgent la fabrică.
-Urgent?
-Da, urgent. Ce te miri așa? Pentru asta am venit la tine.
Vova îmi întinse o foaie.
-Semnează aici că te-am înștiințat, îmi mai spuse el, rânjind mulțumit.
-Și după asta?
-Iute la fabrică.
-Dar de ce?
-Oare nu vezi ce fac moldovenii la Chișinău?
-Ce fac?
-Vor să se unească cu România, adică vor să încorporeze și Benderul nostru în România, iar noi va trebui să-l apărăm cu armele astea. Cu armele astea, o să ne apărăm independența. De români. Dar și de cei care-i susțin, alde nevastă-ta. Care vrea unire cu România. Iată de ce avem nevoie de pistoalele astea. Hai semnează și du-te imediat la fabrică!
Am rupt foaia în bucăți mărunte și pistolul i l-am aruncat în brațe.
-După tot ce am trăit în Afganistan, nu mai suport să mai țin un pistol în mână, i-am spus și i-am arătat ușa cu mâna, dar el nu vru să plece.
-Dar chiar directorul m-a trimis după tine. Vladimir Vladimirovici vrea să te înroleze în detașamentul său, al cărui comandant este.
-Să mă pupe în cur că nu mă duc.
-Atunci o să dai de dracu.
Am deschis ușa și l-am poftit afară.
-Afară, Vova! Eu nu vreau să-mi mânjesc mâinile de sânge ca tine. Piei tot acum din ochii mei, Vova, tot acum!
Vova ieși pe palier, privindu-mă peste umăr. El nu mă înțelegea și mă dezaproba. Dar nu-mi păsa și nici nu mă simțeam dator să-i dau vreo explicație. De aceea, am și trântit ușa după el și am încuiat-o. De vreo cinci ori a sunat la ușă. Dar nu i-am deschis niciodată.
A doua zi, războiul începu la Dubăsari.
(fragment din romanul TRANSNISTRIA PIERDUTĂ)
