Secolul femeilor

Scrisoare către Maria Bucur

Dragă Maria,

Prietenă a sufletului si mintii mele, tu scrii undeva, departe, în mijlocul Americii, o carte despre secolul femeilor. Ești istorică a unui veac atât de dens, atât de sublim, atât de blestemat, de miraculos, de tragic si de glorios încât ideea de a-l scrie prin ochii femeilor care au luat cu asalt zidurile care le-au despărțit de postura de oameni întregi și cetățeni întregi este în sine fascinantă. Aștept istoria ta, cu credință, nădejde și dragoste. Pe măsură ce scrii și eu citesc piese puzzle dintr-un întreg ce va să vină, mintea mea nu poate să nu alunece către propria istorie, care, iată, acoperă 61 de ani din cei 100 despre care e vorba în manuscrisul tău. Mult, tare mult. Mă tem că, pentru această perioadă din cartea la care scrii, țara ta paternă o să cam lipsească, oricât de democrată se căznește să fie de 26 de ani încoace.

Ieri a fost 8 Martie. Aseară am încercat să explic, iarăși și iarăși la televiziune, ca de obicei cu prea puțin folos, că 8 Martie este Ziua internațională a drepturilor femeilor[1], nu ziua iubitelor, soțiilor, ziua mamelor, soacrelor, a colegelor, a clientelor de mall-uri, a conducătoarelor auto și a jandarmelor călare. Și este totodată ziua tuturor acestora, precum și a celor mereu uitate: fetițele și bătrânele. Ce poți face, ca stat cuviincios, este să organizezi evenimente consacrate celebrării celor care au făcut istoria acestor drepturi, să analizezi lucid distanța în exercitarea lor, în fiecare instituție (inclusiv în familie) și să oferi femeilor măcar o politică publică menită să te apropie de ceea ce te-ai angajat ca stat membru ONU. Din 2016 începe, pentru țările membre ONU, etapa 50%-50% (împărțirea paritară a puterii și resurselor) care ar trebui să se încheie în 2030. Apoi, în acest context, țărișoara noastră “barză, brazdă, viezure, mânz” își continuă dialogul cu veșnicia[2]. Nu avem nimic împotriva faptului ca femeile să muncească, orice și oricât de mult, nici să se educe în orice domeniu și cu orice performanțe, dar să câștige la fel ca bărbații, să hotărască și ele, proporțional cu numărul lor, soarta comunităților locale, a țărișoarei, dar mai ales împărțirea banilor luați de la toți și dați la cine trebuie, asta nu. Iar dacă sunt nesupuse acasă, își mai pierd niște dinți sau o coastă, ca să își învețe locul. Dacă au ambiții profesionale de top management în instituțiile publice, las că facem un zid, cum să dăm stabilimentul nostru pe mâna unor muieri isterice? Vor să facă politică? De capul lor, nu. Că nu au. Dar ce bine ne stă nouă. șefilor, cu niște tinerele sexy la butoniera deputăției! Ele știu clar cine e jupânul și cui datorează ascensiune bruscă. Sultanul politic și-a exhibat ani la rând cadâna favorită. Prima Doamnă a Primului Domn joacă bine, inclusiv de 8 Martie, în piesa Poze de protocol cu subiect de dezbatere publică: lungimea fustei doamnei. Primul ministru, oricât îi apreciez europenitatea, postează ieri un text charmant, dar evident în același registru al dialogului cu veșnicia poetică, nu cu istoria politică:

Câteva flori, pe cale virtuală, pentru cele mai importante ființe din univers: cele care ne dau viață, ne sunt mereu alături, ne uimesc, ne aduc echilibru și ne motivează să fim noi înșine, zi de zi. Pentru aceste motive și pentru multe altele care nu încap aici, azi, de 8 martie, vă mulțumesc. La Mulți Ani! (Dacian Cioloș)

Candidatul PNL la primăria capitalei ne anunță că nevasta e ministru de finanțe în casa lui, vai, ce încredere are el în femei, dar el e posesorul cardului, recte: stăpânul banilor. Ha, ha! (Ha, ha e tot citat).

Politicienele ne trimit la toate alegătoarele bezele[3]. Aveau un proiect pe masă: cote de reprezentare de gen de minimum 30% pentru primari, consilii locale și parlament. În incurabila mea naivitate am crezut că acesta o să fie darul reparatoriu al Parlamentului de 8 Martie. Ei, nu tocmai. Mai degrabă au făcut un proiect ca, în principal, o minoritate de femei cu salarii foarte mari să devină mame pe 85% din bani, că e criză demografică și, nu-i așa, asta e o soluție. Câteva sute de femei vor face o pauză profesională de doi ani, destinată maternității, crescând populația cu alte câteva sute de copii. Celelalte fără venituri sau cu salarii mizerabile, milioanele de alegătoare, nu văd un ban pe creșe și grădinițe publice, ca să îndrăznească să crească populația cu alte câteva milioane de „pălmași” prost plătiți.

Invazia de flori, gratulări pentru frumusețe, gingășie și mucenici (cu zeamă de nuci, aluat și scorțișoară sau moldovenești) a copleșit spațiul virtual și pe cel real deopotrivă. Căci, de bună seama, “nu-i nebun cine mănâncă șepte pite, ci cine i le dă” (citat din bunica). Nici nu știi cât de greu le-a fost celor care știau că e vorba de drepturi (femei sau bărbați) să producă un car de disonanță cognitivă în presă sau pe rețele sociale. Ptui! Vade retro Satana! Trebuia să vezi unica manifestare pe viu despre încălcarea drepturilor femeilor în țară și în lume, un performance feminist făcut de o mână de femei tinere (by the way, pe jumătate dintre ele le cunoști). La umbra statuii lui Mihai Viteazul au făcut, ca în fiecare an, un protest elegant, căruia îi stătea bine oriunde în lumea Secolului femeilor. Primul astfel de secol din istoria cunoscută. Erau îmbrăcate în negru și o parte din jocul lor era un omagiu pentru victimele violenței și pentru rezistența femeilor în regimuri atroce-patriarhale, ca să nu spun abrupt: talibane, pe care le tolerăm cu indiferență sub același soare. Supărare mare pe spectatori. Un domn mai răscopt le privea contrariat și supărat:

– Fetele, de ce nu vă bucurați, de ce nu dansați? Ce-i asta?

Tu știi prea bine că o mișcare pentru drepturile oricui nu trăiește din aripi fără rădăcini. Și mai știi că suntem într-un evident progres de la o mișcare intelectuală spre una civică. Toate poartă aceeași marcă, o avangardă căreia îi lipsește ariergarda. O lume de femei care scuipă în sân să nu cumva să treacă drept feministe, chiar dacă sunt supărate pe nedreptatea de gen, iar când le ajunge din urmă, pun mâna pe microfoane și își plâng soarta față cu misoginismul. O lume de bărbați și de femei cu o cultură politică la genunchiul broaștei. O lume de politicieni care practică permutări de n luate câte k și cam atât. Pe scurt, fac orice să rămână stăpânii banilor publici sau să fie și ei ceva mai degrabă decât nimic. În aceeași gașcă, desigur.

Mă opresc aici, Marie. Toate vasele mele din casă sunt pline de flori. Așa cum privesc crunt pe cei care îmi sărută mâna, nu dau nimănui în cap fiindcă îmi oferă o floare de 8 Martie. Dimpotrivă. Le mângâi cu privirea și mă gândesc, ca toate femeile acestui pământ bine atârnat în dialogul cu veșnicia, că bucuria naturii și culturii nu depind de neghiobia politică.

Scrie-ne, Marie, la etcetera, printre retardații istoriei dreptății de gen, în al tău Secol al femeilor. Acolo pe unde suntem, laolaltă cu vecinele noastre statistice: la diferența de venituri, pe locul 101, lângă Ghana, Guineea, Maroc și Leshoto. La diferența în reprezentare politică, tot pe 101, lângă Rusia, Guatemala, Bahamas și Uruguay. Căci nu știm să onorăm cea mai mare șansă pe care am avut-o până acum. Nu știm nici măcar când putem.

[1] Este omologată ca atare din 1906 (Copenhaga) și proclamată ca atare de către Organizația Națiunilor Unite, din 1977. Pe scurt, peste un secol de surzenie pentru femeile contemporane nouă și cel puțin 39 de ani de surzenie pentru politicieni și cetățeni.

[2] Suntem pe locul 101 în lume la reprezentarea politică a femeilor, mult sub Kenya. Bulgaria e pe locul 51. (Global Geender Gap Report, 2014). În UE stăm peste medie la cât muncesc femeile și la cât de educate și calificate sunt. Concurăm fără rival la ultimul loc în privința banilor, timpului și puterii. (Indexul Egalității de Gen, EIGE, 2015).

[3] Cu două excepții notabile care au cultura politică a semnificației acestei zile: Gabriela Crețu și Andreea Paul.

Sursa foto: femeiacusacosablogspot.com