Alex. ȘtefănescuPrimul vers din sonetul Veneția pare reverberația unui dangăt de clopot:
„S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.
Sonetul este un requiem melancolic și solemn pentru un oraș care și-a pierdut strălucirea de altădată. Un tânăr neinformat poate crede că este vorba de un oraș părăsit de locuitorii săi, pe care urmează să-l acopere treptat valurile mării, cu toate cele 118 insule și 543 de poduri ale sale, pentru a fi descoperit cândva de arheologi, ca o nouă Atlantidă. În realitate, Veneția n-a fost abandonată niciodată (chiar dacă se tot vorbește, în stilul dramatic al presei de senzație, despre scufundarea ei lentă). Numai că în secolul nouăsprezece nu mai avea gloria pe care o avusese timp de sute de ani, ca reședință a dogilor Republicii Veneția (stat mic, dar puternic și bogat, cu locuitori cunoscuți pentru luxul și rafinamentul lor).
Basilica San Marco din Veneția
Orașul pare pustiu numai prin comparație cu atmosfera de sărbătoare continuă care îl însuflețea în trecut. Nu a murit o localitate, ci un stil de viață:
„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreţii.”
Și apoi, emoția provocată de declinul orașului nici nu-i aparține lui Eminescu, ci unui poet german obscur din epocă, Gajetan Cerri, autorul sonetului Venedig, datat 1850:
„So oft ich seb’ in düstrer Mondesbelle,/ Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,/ Das Meer sich schmiegt in nie gestilltem Drange/ Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle” etc.
Pe Eminescu l-a cucerit și apoi l-a obsedat acest sonet, care a intrat în rezonanță cu propria lui sensibilitate și pe care a încercat să-l reconstituie în limba română în repetate rânduri, începând din perioada studenției sale la Viena. În cele din urmă, după crearea a numeroase variante, a ajuns la cea cunoscută azi de toată lumea. Neștiind că este o traducere, Titu Maiorescu a inclus-o în volumul de versuri pe care l-a alcătuit în 1883, fără consultarea lui Eminescu. Oricum, prin reconstruirea sa nu numai în limba română, ci în limbajul poetic eminescian, sonetul a devenit al lui Eminescu.
Impresionează melancolia calmă, constatativă a fiecărui vers. Nu există nicio tresărire de revoltă împotriva acțiunii distructive a timpului. Pentru a ne transmite sentimentul că totul este pierdut, pentru totdeauna, poetul descrie încercările inutile ale valurilor mării de a reînsufleți orașul construit în mijlocul apei:
„Okeanos se plânge pe canaluri…/ El numa-n veci e-n floarea tinereţii,/
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,/ Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.”
Încercările de resuscitare a orașului de către Okeanos (zeul mărilor în mitologia greacă) exprimă și ele resemnarea, prin lentoarea proprie succesiunii valurilor. Ritmul iambic face ca versurile să sune ca o muzică monoton-tristă sau ca pașii cuiva care se plimbă contemplativ pe străzile pavate cu marmură ale capitalei glorioase de altădată.
Ca și în alte poeme, se remarcă modul eficient în care Eminescu creează o atmosferă, din numai câteva cuvinte:
„N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreţii.”
Este o nouă demonstrație de eficiență artistică. În doi timpi și trei mișcări, ca un scamator al cuvintelor, poetul ne face să ne reprezentăm decăderea. El numește exact acele elemente a căror absență desființează sărbătoarea: „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”. Și folosește persoana a doua a verbelor pentru a-l implica pe cititor în descrierea situației, făcându-l să se simtă și el prezent pe străzile unei Veneții în care viața s-a stins. Apoi, ca să accentueze senzația de pustietate, invocă pereții „înălbiți” de palida lumină a lunii, lumină care pe vremuri devenea insesizabilă în concurență cu feericele „lumini de baluri”.
Eminescu n-a găsit repede acele elemente a căror absență să fie atât de expresivă. După cum reiese din manuscrisele sale, a experimentat numeroase alte variante, de la trecerea completă sub tăcere a ceea ce a dispărut din Veneția („Veneția doarme sub un văl de ceață/ Și luna lin răsare dinspre maluri/ Restrăbătând străvechile canaluri/ Cu raze-mbracă apa lină, creață.”) și până la o enumerare amplă și relativ prozaică a ingredientelor vieții fericite de altădată („Nici dulci chitare, nici ciocniri de armă/ Și nici lumini și măști de carnavaluri −/ Tăcere-n ziduri, umbră în portaluri/ Veneția-i moartă fără zvon și larmă.”). Până la urmă, cu un instinct artistic sigur, a ales exact ceea ce trebuia ales.
În continuare, ideea de „stingere” se radicalizează:
„Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.”
Poetul merge poate prea departe cu exhibarea dezolării sale, care nu avea nevoie de descrierea unui peisaj lugubru pentru a fi convingătoare. Și nici nu era absolut necesar să folosească adverbul „sinistru” în momentul aducerii în prim-plan a clopotniței bisericii San Marco:
„Preot rămas din a vechimii zile,/ San’ Marc sinistru miezul nopţii bate.”
O posibilă justificare estetică o constituie pregătirea cititorului pentru sentința finală, care trebuie ascultată cu maximă atenție, pentru a nu fi uitată:
„Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rosteşte lin în clipe cadenţate:/ «Nu-nvie morţii − e-n zadar, copile!»”.
Este aceeași sentință care, fără îndoială, i-a rămas și lui Eminescu în minte după citirea sonetului scris de poetul german: „Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!”.
