closing time

Câinele traversează strada, în fugă, şi pentru o clipă îmi aminteşte de Ford, pechinezul Brunhildei, un mic fioros tandru. Atât a mai rămas, în inima mea, din toată măreţia Brunhildei – Ford, plimbările noastre de dimineaţa, prin parc, şi nopţile în care dormea ghemuit lângă mine, căldura corpului lui şi mutra lui de escroc. Pe Ford l-am iubit, şi dacă mi-a părut rău după Brunhilda, mi-a părut rău după Ford, de fapt.

–   Nu-i mai spune Ford. Nu-l cheamă Ford, ci Dodo, nu pricepi? Dodo, nu Ford! Când voia, Brunhilda putea fi foarte categorică. Dodo era Dodo pentru ea şi pentru restul lumii, şi acest lucru trebuia să fie clar inclusiv pentru mine.

– Hai, Ford, mişcă, lasă porcăriile, şi vietatea mă urma, cu limba ei roşie, fluturând prin aer, leneş. Nu părea deloc deranjată de noul ei nume.

Cei mai frumoşi ani ai vieţii s-au dus naibii. Dar e inutil să plângi după ei. Tot ceea ce poți face e să mergi înainte, până la capăt. Voi miji ochii până când, la orizont, se vor deschide într-o bună zi podişurile nesfârşie ale Mongoliei, soarele galben şi moale ca o picătură de miere, yurtele şi caii pitici, şi, departe, aproape iluzorii, crestele munţilor necunoscuţi şi primitori. Vom merge până la capăt, atâta timp cât ne vor ţine picioarele şi voinţa aceasta obscură de a trăi va mai avea un cuvânt de spus în noi.

–   Îi spui Ford doar aşa, ca să mă enervezi, şi să-mi subminezi autoritatea în faţa lui. De ce faci asta? mă întreba Brunhilda.

Iar ochii ei scânteiau de ură, puri şi lacrimali.

Însă eu nu voiam să subminez autoritatea nimănui. Pur şi simplu Ford mi se părea numele potrivit pentru Dodo.

De cele mai multe ori ne agităm prosteşte şi inutil. Şi acest lucru mi se pare valabil pentru noi toţi, pentru mine, pentru M., Bebe, S, pentru Brunhilda. Ne agităm în jurul aceleiaşi mese vechi de biliard din acest bar universal. Căutăm o lovitură amplă, puternică, subtilă, gata să ne înfigă bila în neantul vâscos al unei găuri-buzunar glorioase. Vrem un sunet de tac care să ridice mulţimile în picioare. Ne place gustul de cretă pe buzele noastre de şopârle melancolice.

Dar până la urmă ajungem cu toţii în acelaşi loc comun şi căldicel al resemnării. Resemnarea care nu e de fapt o formă a înţelepciunii, cum credeam, ci o consecinţă a oboselii. Plutim duşi de curenţi, străbatem oraşe şi câmpuri petroliere, trecem peste arcadele de piatră ale podurilor pe care se opresc îndrăgostiţii, placizi şi previzibili, alunecăm pe oglinzile cerului până departe, în largul unei lumi care ne acceptă cu indiferenţă. Plutim, suntem nişte lampioane a căror inimă e doar o flacăruie frumoasă şi friabilă.

Brunhilda face parte din perioada mea confuză de după despărţirea de S. O vreme am crezut că ne leagă foarte multe lucruri. Dragostea pentru muzica lui Leonard Cohen, de exemplu. Plăcerea de a bea vin roşu sec şi de a explora, la sfârşit de săptămână, cârciumile. Am fost, într-o seară de toamnă, la un concert al lui Leonard Cohen. Am atins nirvana. Nici măcar o partidă de sex sau o moştenire uriaşă nu ne-ar mai fi putut tulbura. Leonard Cohen, la 73 de ani, pe scenă, chiar în faţa noastră, în timp ce îngânam odată cu ceilalţi, era pur şi simplu, cel puţin pentru acel moment, tot ce ne puteam dori de la viaţă.

Brunhilda era o femeie cu adevărat minunată, dar obositoare. În majoritatea cazurilor se purta cu mine de parcă aş fi fost un copil neajutorat. Poate că aşa îi păream. Trebuia să mănânc bine şi mult. Trebuia să mă îmbrac bine de tot, dacă afară era doar puţin frig. Neapărat trebuia să fac ceva astfel încât viaţa mea plăpândă şi ridicolă să nu fie în pericol. Dacă doream să-mi cumpăr ceva, orice, un fular, să zicem, ea ştia mai bine decât mine totul. Aşa că mergea cu mine: ăsta e bun, ăsta nu e bun, ăsta nu e suficient de moale, ăsta îţi vine perfect deşi ţie nu-ţi place. Mă ţinea de mână târându-mă după ea, tropăind prin magazine în cizmele ei de piele. Se simţea în largul ei prin magazine. În majoritatea cazurilor nu protestam, doar mormăiam uneori câte ceva, pentru a-mi păstra vaga iluzie a independenţei. Nu voiam să o supăr.

Aveam un buchet de flori uscate, foarte frumoase. Le ţineam într-un vas de ceramică în bucătărie. Le cumpărasem din piaţă, de la o bătrânică. Erau flori violet, roşii, foşneau dacă le atingeai. Mie îmi plăceau foarte mult. Dar în acelaşi timp îmi puneau în pericol aura energetică. Mă expuneau în faţa forţelor ostile, necunoscute şi întunecate ale universului. Am avut şi doi cactuşi, îngrozitor de drăguţi. Brunhilda le-a făcut de petrecanie în doi timpi şi trei mişcări. Aduc ghinion, a zis. Au aterizat la gunoi. Odată cu un os de delfin găsit pe o plajă la Costineşti. În schimb mi-a adus lumânări parfumate. Le-a aşezat atent şi drăgălaş pe rafturile bibliotecii. Sunt şi acum acolo, deşi relaţia mea cu ea s-a încheiat. Nu le mişc din loc pentru că nu vreau să-mi stric aura energetică.

Brunhilda lucrează la Ministerul Comerţului, eliberând licenţe pentru exportatorii de carne. Ştie cu exactitate câţi porci, în carcase, intră în ţară, şi de unde vin şi încotro se îndreaptă. Seara ieşeam uneori să mâncăm împreună. Suna pentru rezervare. Chema un taxi. Ea alegea vinul. Vorbeam despre vin, despre filme, despre porci, despre orice. Uneori ne uitam împreună la câte un film, la ea acasă. Fumam şi beam şi ea îmi povestea despre copilăria ei. Eu o ascultam îmbrăcat într-unul din tricourile ei roz care păstra forma sânilor ei ampli.

Ford se tolănea între noi şi mă lingea pe încheietura mâinii, privindu-mă cu ochii lui mari şi cuminţi ca şi cum eram o acadea.

Sursa foto: petup.ro