Literatura de aziLiteratura de azi
16.03.2016

Filmul încununează romanul

Ecranizare a volumului semnat de Liviu Rebreanu, filmul „Pădurea spânzuraţilor” are la bază primul roman psihologic din literatura română, scriere ce a fost inspirată dintr-o întâmplare reală, respectiv povestea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului şi subofiţer în armata austro-ungară, care a fost spânzurat la Ghimeş pe data de 14 mai 1917, când încerca să dezerteze pe frontul românesc. Producția a fost realizată în anul 1964 de Studioul Cinematografic „București”, studio care funcționa deja în noul Centru de Producție Cinematografic construit la Buftea, şi a avut lansarea în 16 martie 1965. A fost realizat de cunoscutul regizor Liviu Ciulei, acesta alegându-l în rolul principal, cel al locotenentului Apostol Bologa, pe tânarul (pe atunci) actor Victor Rebengiuc, rol care l-a consacrat pe acesta în lumea cinematografului. Ecranizarea a primit premiul de regie la Festivalul de la Cannes, 1965.

Filmul a fost foarte bine receptat atât de critică cât și de publicul românesc, reacţiile din presa vremii fiind favorabile: „Distribuţia filmului stă sub semnul curajului, al siguranţei, dar şi al marelui fler. Victor Rebengiuc a fost o alegere fericită, mai întâi ca persoană fizică. Jocul său a concentrat bine: deruta personajului, amestecul de neputinţe pe care le acumulează Bologa, iar în secvenţa finală, ochii interpretului au jucat una din cele mai bune scene din film. –  Ecaterina Oproiu – 1965 (Cinema).”

coperta

Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită,spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…

Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur,cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cusârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi nic in-ar mai vrea să intre nimeni…

Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate vârfuri de pomi desfrunziţi, câteva coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front…

― Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle. Auzi?…Ţara… locurile…niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles. 

Ţăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte.

― Nu pricepe ăsta, don’ căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din şale.

― Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adăugă îndată celălalt soldat, proptindu-se în lopată. 

Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care, neînţelegând vorbele străine, plecă ruşinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.

― Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luându-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine?… Uite-acu pică convoiul… şi nici groapa nu-i gata!… Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră?… Hai! pune osul, nu te holba la mine!

― Aşa-i, bine zici, don’ căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don’ căprar…S-ajungem noi gropari… de…

Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos:

― Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război… Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război sesocoteşte… De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?… Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi… Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am maipomenit să spânzure oameni aşa, aproape pe întuneric…

Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, a lcărei braţ parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor… Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte,din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului… Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură:

― Ce viaţă mai e şi asta… Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi…

Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu să bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbuşite. Din văzduhul cenuşiu picură atâta pustietate, că, simţindu-şi sufletul împovărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. Îşi veni în fire de-abia când auzi paşii. Tresări şi, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte:

― Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer… De-acuma trebuie să sosească şi convoiul… Of, barem de-am scăpa mai repede!…Degeaba, asta nu-i treabă de militar!

(„Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Rebreanu)

Imagini de pe aarc.ro