Gina Zaharia 
mă rugam să vină iar dimineața,
în fiecare umbră te vedeam pe tine, orfan nenăscut,
aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre fortăreață;
parcă era duminică,
ori poate simțeam liniștea din zgura pământului.
mi-am ridicat gulerul, repetam întruna e vară, e vară, e vară,
W. era rănit, zăpada îi dăruise un chip nou,
îl priveam dintr-o schijă, un râu se răsfăța în sângele nostru,
câte flori de cireș cu mugurii iernii în noi,
mi-e ranița grea, sigur în ea ești tu,
atunci de unde atâta putere?
pe sub pod trecea o caravană cu ace,
norocul meu că m-am trezit cu o casă mai departe,
împărțeam fire păianjenilor din dreptul soarelui,
au înflorit trandafirii,
te-am găsit,
ești în albinele tăcute din livezi,
de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei!
***
te-ai întors, da, te-ai întors, dar ai glasul ceva mai sărat,
(cred că-s iubirile altui soldat!)
