Suflet elen

Fiu de profesor de drept international, membru al Academiei greceşti, Giorgos Seferis (13 martie 1900 – 20 septembrie 1971), poet grec contemporan, avea să devină laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1963, „pentru eminenta sa operă lirică, inspirată de o profundă dragoste pentru lumea elenică a culturii„.

Debutul editorial, cu placheta de versuri Cotitura, intervenea  în 1931 şi, chiar dacă a scris relativ puțin, versurile sale au fost bine primite pentru mesajul lor antifascist. A fost distins cu premiul Palamas în 1947 și cu un prestigios premiu englezesc, Foyle, acordat pentru prima oară unui poet străin.

Şi sufletul

Şi sufletul
când vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieţi, tovarăşii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de îngheţ,
aveau comportarea copacilor şi a valurilor
care acceptă vântul şi ploaia
acceptă noaptea şi soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieţi buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecaţi,
respirând ritmic
şi sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecaţi
trecând pe lângă insula de cactuşi, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.

Când vrei să-l cunoşti, spuneau,
trebuie să priveşti în alt suflet, spuneau
şi vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruşi şi foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduţi
şi altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
şi glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la ţărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ţi lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera faţă a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarăşii au sfârşit rând pe rând
cu ochii plecaţi. Iarăşi vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.

Nimeni nu-i mai ştie. Dreptate.

Pe un stih străin

Fericit cine a călătorit ca Odiseus.
Fericit dacă în ceas de plecare simţea puternica
armătură a unei iubiri, în tot trupul,
ca venele-n care vuieşte sângele.
Iubire cu nesfârşit ritm, invincibilă
ca muzica şi eternă
fiindcă s-a născut când ne-am născut şi, de murim,
nici noi nu mai ştim că ea moare şi nici lumea
nu mai ştie. Pe Domnul Îl rog să pot spune, într-o clipă
de rară fericire, care e-această
dragoste.
Stau uneori împresurat de străinătate
şi aud glasul ei îndepărtat ca un clocot
al mării unit cu furtuna.
Şi mi se arată în faţă iar şi iar
năluca lui Odiseus cu ochii înroşiţi
de sarea talazurilor
şi de vastul dor de-a vedea din nou fumul
ce iese din căldura casei lui
şi câinele îmbătrânit de aşteptare în faţa porţii.
Măreţ e Odiseus murmurând în barba-i
albită
cuvinte ale limbii noastre
aşa cum se vorbeau acum trei mii de ani.
Întinde o palmă bătătorită de funii
şi cârmă, cu pielea tăbăcită de vânturi
uscate,
de arşiţe şi zăpezi.

Imagine de pe cordite.org.au