„Cronică de familie”

Daniel Cristea-Enache: Vă mulțumesc pentru dreptul de preempțiune simbolică.

Zilele trecute am fost la o lansare de carte la Râmnicu-Vâlcea, iar acolo multă lume vorbea cu admirație și mândrie „locală” despre Nicolae Manolescu. De asemenea, despre mama dvs., profesoară excepțională și dintr-o familie veche. Există un specific „vâlcean”, altul decât cel „sibian” în care îl regăsim pe tată? Vă simțiți scindat între mai multe apartenențe sau reprezentat de ele, împreună, fără complicații?

Nicolae Manolescu: „Moștenirea” mea familială este împărțită pe din două, dată fiind dubla origine locală, de care amintești, și totodată din cauza deosebirii destul de mari dintre ascendența paternă și cea maternă. Multă vreme am crezut în sinea mea că-i semăn bunicului dinspre mamă, acela care m-a adoptat în 1953, atât somatic, cât și ca fire. N-aș putea spune de la ce mi s-a tras convingerea cu pricina. Fapt e că la moartea tatei, mama m-a întrebat ce e de făcut cu puținele lucruri de îmbrăcăminte rămase de la el, un palton nou-nouț, un costum purtat doar de două-trei ori și câteva cămăși, nici ele uzate la guler, cum se întâmpla de obicei. Să le dăm cuiva, mie n-au cum să-mi vină, i-am spus mamei. Eram mai înalt decât fusese tata și mai slab. Surpriza a fost să constat că toate mi se potriveau destul de bine. Asta m-a obligat să-mi reconsider părerea.

Tata era un ardelean de treabă, primul din familia lui de țărani din mărginimea Sibiului care urmase universitatea. Era un om foarte serios de felul lui, nu gusta glumele (de cele proaste, nu mai vorbesc), nu judeca pe nimeni prea aspru, habar n-am dacă din spirit de toleranță sau pentru că îi intrase în sânge tactul pedagogic, fiind el absolvent de filosofie-pedagogie și toată viața profesor. Nu prea avea umor. Era să zic, ca toți ardelenii. Dar mi-am reamintit de sora lui cu cincisprezece ani mai mică, Victoria, poreclită de mine, ca mai toate rubedeniile de care am avut parte, Tocoria, care avea un umor nebun. A fost șefa promoției ei de la Școala Normală din Săliștea Sibiului și învățătoare la Sibiel până la pensionare. Am asistat de câteva ori la orele ei, chiar într-un moment în care, elevii de la școala din sat putând fi numărați pe degete, preda simultan la patru clase. Lecția mi s-a părut fascinantă. Trecea, de la un elev și de la un nivel la altul, ca suveica de la mașina de cusut Singer a bunicii mele de la Râmnic. Nici în privința umorului, cum mi-am dat seama destul de târziu, nu-i semănam bunicului matern, ci neuitatei mele mătuși de la Sibiel și, ca să vezi ciudățenie, posesoarei Singer-ului de care vorbeam, bunica de la Râmnic. Restul familiei, de pe ambele ramuri, se compunea din sentimentali, reținuți precum tata sau stăpâniți de emoții colosale indiferent de împrejurare precum mama și bunicul. Acesta nu reușea mai niciodată să ne întâmpine la gară, când veneam în vacanță, trimițându-l pe Ivan, birjarul, el neputând părăsi camera de taină. Ca și la mama, ca și la mine, emoția trecea la el prin burtă.

Deosebirile datorate locului și originii, le-am remarcat târziu. Sibielenii erau oamenii cei mai fără fasoane din lume. La Sibiel, unde mi-am petrecut jumătate din vacanțe, cealaltă jumătate fiind la Râmnic, mă simțeam minunat. Făceam de toate. Ajutam la fân sau la cules de mere (fructul magic al copilăriei mele, ajuns simbol al Partidului Alianței Civice în 1991), udam grădina, ieșeam, împreună cu vărul meu Mihăiță, în întâmpinarea vacii când se întorcea seara de la păscut, urcam la „munte”, unde țineau sibielenii vacile sterpe, în cabanele cărora am stat veri la rând cu ai mei, pătrunși de mirosul ierbii proaspăt cosite și asurziți de țiuitul cosacilor. N-am uitat spuza albă a cerului, la care priveam nopțile cu un nesaț amestecat cu o neînțeleasă anxietate. Din poiana din fața cabanei lui Andrei Oțetea, văr cu tata, despre care ți-am mai vorbit, vedeam luminile Sibiului dincolo de cuca lui Bucșan. Ce cabană splendidă! Două camere imense, despărțite prin ceva asemănător cu o trapeză de mănăstire, cu sobe de teracotă și paturi confortabile, bucătăria de vară care reprezenta ea singură o cabană țărănească obișnuită, cu plită și pat, atât cât le trebuia sătenilor când stăteau câteva zile la coasă. Totul înconjurat de garduri înalte, străjuite de o perdea de brazi drepți și solemni. Ne aprovizionam la sosire, doi măgăruși de împrumut cărând desagii dubli plini cu de toate. Bunica venea și ea cu noi, ca să ne instaleze. Nu rămânea niciodată peste noapte. Voia s-o cruțe pe mama de a face curat în cabană, după un an de nefolosință, convinsă că mama, doamnă de la oraș fiind, nu se descurcă. Asta, în pofida evidenței repetate an de an, când o putea vedea pe mama, legată cu o basma la cap, cu poalele fustei sumese, în genunchi, spălând cu nădejde podelele de lemn cu o perie aspră din păr de cal. Tocoria venea uneori și ea, cu Mihăiță și cu Achim, soțul ei și directorul școlii la un moment dat. Ne mai soseau și musafiri de la Sibiu. Ziua umblam peste tot, până la Crinț, de unde puteai trece muntele spre Jina, sau până la cabana turistică de la Fântânele, de unde se vedea vârful Cindrel din Parâng. Căutam crengi uscate, le tăiam, aduceam apa de la șipotul din vale. Serile stăteam în jurul focului de la grătare și povesteam. În jurul nostru, al copiilor, gardă apropiată, părinții, care erau toți dascăli. Vremuri de neuitat! În timpul războiului au venit pentru câtva timp la Sibiel bunicul și bunica de la Râmnic, însoțiți de sora mai mică a bunicii, strămătușa pe care am evocat-o de nenumărate ori în amintirile mele. Am o fotografie cu toți în luncă. De câte ori am privit-o, mi s-au părut foarte bătrâni. Ce impresie greșită! Bunicul avea puțin peste 60 de ani, bunica, cu șapte mai puțin, iar Țeca, așa o botezasem pe Maricușa Varlam, nu trecuse de 50. Tata era cam tot pe acolo, iar mama avea cel mai încântător aer tineresc la 35 de ani ai ei. Bunicii de la Râmnic nu erau chiar la locul lor la Sibiel. Se vedea în ei burghezul.

Nu că l-ar fi arătat cu tot dinadinsul. Vorbesc de fotografie. La 4 ani câți aveam când au venit la Sibiel, nu puteam sezisa astfel de lucruri. Iar ulterior, în anii petrecuți la Râmnic, în custodia lor, numai cu niște burghezi nu semănau: neavând de nici unele, înlocuind în mare parte lemnele de foc cu cărbuni, soba de teracotă cu godinul de fontă și plita de bucătărie cu primusuri cu petrol, îmbrăcați curat, dar sărăcăcios, numărând ultimul bănuț, fără posibilitatea de a angaja oameni care să-i ajute în gospodărie, la spart lemne sau la grădinărit. Stăteam claie peste grămadă într-o singură cameră din casa în care m-am născut, restul fiind plin de chiriași instalați de autorități fără să ne ceară voie. De aceea mi-a rămas în minte, și am tot descris-o, camera strămătușii mele, aflată în casa, și aceea plină de chiriași, din curtea vecină, o cameră mare, luminoasă, în care îmi petreceam ore în șir, chiar și noaptea uneori, citind nestingherit, la lumina scăzută a veiozei cu abajur brodat.

Burghez cu adevărat era, sau, mai bine zis, fusese, bunicul. Se născuse la Găești și venise de copil cu părinții la Râmnic. Avea numeroși frați numai după tată, rămași la Pitești, Găești sau Câmpulung, despre care nu știa nimic. Se pare că tatăl se despărțise de o primă nevastă în condiții nu tocmai amiabile și legăturile fuseseră rupte definitiv. Când voi deveni eu însumi persoană publică, voi primi unele apeluri de la verii mei de-ai doilea, Manolești, neurmate însă de nimic. În Câmpulung există o frumoasă casă de patrimoniu: Casa Manolescu. Între verii mei și mine trebuie să fie o mare diferență de vârstă, dat fiind că străbunicul meu avusese două rânduri a câte opt fii și fiice, bunicul fiind al șaselea din al doilea rând, ceea ce apropie vârsta mea de aceea a fiilor verilor mei. Prin alianță, nu mă întreba cum, bunicul era rudă cu Suchianu, bătrânul, cunoscut lui Caragiale, pe care l-a evocat în niște amintiri (fiul lui a ținut rubrica de cinema a României literare în anii 1970, când mă ocupam, între altele, de pagina în care apărea), și cu Tzigara-Samurcaș, istoricul de artă apropiat Palatului Regal, la al cărui frate, prefect, cred, de Dolj, patron al unei fabrici de bere, bunicul a apelat ca să-l ajute să se mute de la Balș, unde era administrator de plasă, la Râmnic, unde o găsise pe bunica, și a fost refuzat cu memorabilele vorbe rămase în folclorul familiei: „Dacă n-am fi rude, te-aș servi”. S-a mutat totuși la Râmnic, s-a însurat, a fost rănit în războiul balcanic, ceea ce l-a ținut în războiul mondial la dispoziția statului major, a fost senator averescan după 1918, a practicat apoi toată viața avocatura și a făcut cinci copii, mama fiind cea mai mare, din care au trăit patru. Procent burghez: din cei unsprezece copii ai bunicii de la Sibiel, au trăit trei. Bunicul era un om norocos la tombole și la loterie. În pragul primului război a câștigat un automobil Ford. L-a abandonat în curtea casei. Mama și frații ei au călătorit în întreaga lume cu automobilul, fără a-l scoate din curte, desigur. La urmă și-au făcut cuibar în ele găinile. Când eram pe punctul să plec la facultate, patru decenii mai târziu, bunicul a jucat la o tombolă, unde singurele lucruri interesante erau o bicicletă și un ceas de mână Tellus. „Dacă o câștig, bicicleta merge la taică-tu, ca să facă naveta cu ea la Gușterița”, mi-a spus el. Tata, abia ieșit de la pușcărie, nu mai primise post la o școală din Sibiu, ci într-o comună aflată la cinci kilometri, unde se ducea pe jos. „Dacă e să fie ceasul, a adăugat bunicul, ți-l dau ție să-l ai la facultate”. Îl am până în ziua de azi ceasul. La bătrânețe, a vândut casa și s-a mutat într-o cămăruță în casa strămătușii mele. L-am ajutat, tata și mama, copiii și noi, nepoții, cât s-a putut, și pe el, și pe bunica. A murit în 1968, la 86 de ani. După cutremurul din 1977, când casa strămătușii mele a trebuit sprijinită în popi ca să nu se prăbușească, l-am rugat pe secretarul cu propaganda de la Râmnic, Constantin Dinculescu, să le dea bunicii și surorii ei, care acum chiar că erau bătrâne, trecuseră de 90 de ani, o locuință. Minune: trecând peste toate regulile legate de repartiții, Constantin Dinculescu le-a dat bătrânelor doamne două camere, într-un bloc nou, lângă cimitirul Sf. Ioan, unde sunt acum îngropate. (Zilele trecute, am vorbit la telefon cu binefăcătorul lor, prima oară după aproape patru decenii și urmează să ne întâlnim!).

Bunica și sora ei proveneau din mica boierime oltenească. Pe partea bunicii lor, stră-stră-bunica mea, Dobriceancă și Măldărească, apropiată de Vodă Știrbei, care i-a dăruit o brățară de agate negre, ajunsă prin mai multe generații la mama și vândută în 1955 pentru ca să aibă ai mei bani pentru filodorma necesară revenirii în locuința care le fusese luată la arestare. Familia avea moșii spre Horezu și Craiova. Fratele lor poseda în timpul războiului al doilea o moșioară între Laloș și Balș, unde am fost și eu, copil, la o nuntă, și am dormit prima și ultima oară într-un conac boieresc. M-a impresionat teribil amestecul de rural și civilizat: conacul, ale cărui camere erau bine întreținute, cu mobile elegante, cochete chiar, se afla într-o curte imensă, noroioasă, încercuită de hangare și grajduri care numai arătoase nu erau. Pe partea tatălui lor, era o familie de arendași de la Jiblea. Nae Bogdănescu era directorul poștei din Râmnic în anii 1920-1930. Nu urmase decât liceul, dar era un om relativ cultivat și avea condei. Ca să vezi câtă civilizație intra în cutuma lui, să-ți spun că în luna de refugiu, în 1916, când și-a luat familia și a plecat la Pitești din calea austro-ungară, a ținut zi de zi un jurnal, ca și bunica și sora ei, de altfel, în ciuda dificultăților drumului și a pericolelor iminente. Au rămas de la el și foarte interesante pagini, din care am reprodus câteva în Viață și cărți. Am povestit acolo și că a fost botezat de sora lui Brătianu, bătrânul, care era stareță la schitul Ostrov de lângă Călimănești. Bunica și sora ei au păstrat legătura cu urmașii Brătienilor. Se duceau destul de des cu docarul la Șuici, trecând Oltul pe la Perișani, unde trăiau în ultimii ani ai secolului XIX unii dintre aceștia. Familia mea avea o legătură și cu Măldărăscu, cel cu cula care-i poartă numele. Stră-stră-bunica fusese căsătorită a doua oară cu un Măldărăscu, aghiotant al regelui Carol I. Am încercat să dezleg rebusul acesta în Viață și cărți și n-am izbutit decât în mică măsură. Când m-am trezit eu s-o fac, muriseră toți cei care mi-ar mai fi putut da informații. Trăia doar mama, dar care habar n-avea de genealogie. Și uite așa, n-am nici eu habar. Te rog să iei ce am spus pe acest subiect cum grano salis.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr