Povești de dragoste

Dacă stăm să numărăm romanele din literatura română în care avem și o poveste „de dragoste”, vom realiza că efortul de cuantificare e prea mare. Sunt prea multe – și subîmpărțite pe categorii valorice: capodopere și romane excepționale în care se face „anatomia unui sentiment” (câți ați citit Matei Iliescu de Radu Petrescu?), romane devenite foarte populare și onorabile artistic (La Medeleni de Ionel Teodoreanu), în fine, romane slabe, pe care, cu tot efortul autorilor, le receptăm ca atare.

E limpede că o poveste de dragoste este înțeleasă de prozator ca făcând parte, simultan, din epica romanului și din materia unei vieți. O iubire și trăirea ei, împlinirea ori (mai des) eșecul în dragoste sunt experiențe umane fundamentale, pe care romancierul se simte chemat și chiar obligat să le adâncească. Tolstoi se îndrăgostise de eroina lui, Anna Karenina, și n-ar mai fi vrut să ducă romanul spre un final tragic. Însă prozatorul realist, cu obiectivarea lui epică, a triumfat asupra autorului căzut în sentimentalism; astfel  că n-avem, în romanul tolstoian, un happy-end ridicol, ci un final, „legic”, organic, de capodoperă.

Iubirea este deci strâns asociată și cu suferințele, și cu dramatismul, tot mai evident, al unei povești de dragoste împotriva căreia pare că mai toată lumea se ridică. Bucuria erotică e un fel de infracțiune pe care mediul și societatea o sancționează; de aceea, îndrăgostiții se ascund, își maschează sentimentele, fug, evadează, încercând să lase în urmă oameni și instituții care vor să-i despartă. Finalul din Un veac de singurătate arată doi amanți care se iubesc nebunește și eroticește, lăsând scrisorile soțului femeii nedeschise, să-și conțină în plicuri „răutatea”. Lumea e foarte pasionată de povești de dragoste, pe care noi abia așteptăm să le citim în romane; dar o dragoste văzută de aproape ne irită. Devenim, destul de repede, niște cetățeni indignați, cerând sancționarea vinovaților de un sentiment și oprobriul public pentru ei. Este absolut incalificabil și inacceptabil ca, sub ochii noștri, doi oameni să se iubească. Pentru asta, ei trebuie să plătească.

Prozatorul bun definește, astfel, nu numai dragostea prin complexul de prejudecăți, inhibiții și reprimări al unei societăți – ci și, invers, configurația unei societăți, a unei epoci, a unui timp istoric prin modul în care ele resping iubirea. Când societățile sunt foarte permisive și când o dragoste nu mai indignează pe nimeni, prozatorul o împinge către extremă și „cade” în așa-zisa pornografie, „infracțiune” de care au fost acuzați și D.H. Lawrence, și Henry Miller. Ideea că în literatură trebuie să citim altceva decât se întâmplă în viață și că, atunci când un bărbat și o femeie fac amor, autorul este obligat să „stingă lumina”, pentru a nu răni pudoarea cititorului – a fost întoarsă pe dos de cei doi mari prozatori. Nu numai că ei nu sting lumina, dar o lasă aprinsă pe tot parcursul romanelor, Miller neexcluzând sfera perversiunilor din „capitolul” unei relații amoroase.

Dragostea definește nu numai un cuplu care o trăiește și nu doar societatea ce pare deranjată de ceea ce se-ntâmplă, ci și viața unui om, fie acesta bărbat sau femeie. O viață fără o dragoste este o viață ratată; și chiar dacă iubirea ta nu e împărtășită, pare mai puțin oribil să iubești fără să fii iubit decât să nu cunoști dragostea. Dacă, într-o viață de om, n-ai iubit pe nimeni, care este sensul existenței? Protagonistul din Cel mai iubit dintre pământeni iubește mai multe femei, în agitata lui viață, și pe fiecare dintre ele altfel. Iubirea se aprinde, se „desfășoară”, apoi se stinge, farmecul femeii inițial iubite pierzându-se pentru bărbatul care suferă pentru asta, dar nu excesiv. La antipod, gelozia masculină poate crea adevărați monștri feminini: la Camil Petrescu, unde femeia e văzută prin ochii unui soț gelos, soția apare ca o stricată, fiind osândită nu de societate, ci tocmai de bărbatul care se crede înșelat.

În sfârșit, ca un triumf extatic al iubirii asupra tuturor convențiilor, constrângerilor, legilor, la Dostoievski doi bărbați stau lângă trupul femeii iubite de amândoi și omorâtă de unul dintre ei. Iată, în traducerea lui Nicolae Gane, una dintre cele mai stranii și mai copleșitoare dovezi ale iubirii oferite de literatură: „Când, în cele din urmă, Rogojin se potoli (şi se potoli tot aşa de brusc), Mîşkin se aplecă cu blîndeţe asupra lui, se aşeză alături şi, respirând greu, cu inima bătând tare, gata parcă să-i spargă coşul pieptului, se apucă să-l examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul său. Rogojin nu-şi întorcea capul spre el, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de prezenţa lui.

Prinţul îl privea ţintă şi aştepta; timpul trecea; se lumina de ziuă. Câteodată întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzleţe şi fără şir; din când în când ţipetele lui stridente erau urmate de hohote de râs. Atunci prinţul întindea spre el mâna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda părul şi obrajii… era tot ce putea face! Din nou începuse să tremure din tot trupul, şi iarăşi parcă i se tăiară picioarele. O senzaţie cu totul nouă, o senzaţie de nesfârşită durere, îi străbătu inima, între timp, se făcuse ziuă. Doborât de oboseală şi de deznădejde, prinţul îşi lăsă capul pe pernă, lipindu-şi faţa de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; lacrimi îi curgeau prelingându-se pe obrazul lui Rogojin; dar poate că nici nu-şi mai simţea propriile lacrimi, nemaiavând conştiinţa lucrurilor…”.

Dacă o mare iubire poate multe, marea literatură poate orice.

Sursa foto: elefant.ro

(articol apărut în adevarul.ro, 19 februarie 2016)