Serghei Esenin, 3.10.1895 – 27.12.1925
Frumos, romantic, îndrăgostit, talentat… Cam acesta a fost Esenin, poetul care a decis să trăiască doar 30 de ani.
Și pentru că întotdeauna, în locul autorului, cel mai bine vorbește opera lui, vă invităm să descoperiți două dintre poeziile pe care le-a semnat.
Tot ce scoate viaţa la iveală
e predestinat de timpuriu:
de n-aş fi poet, fără-ndoială
că pungaş şi hoţ era să fiu.
Scund şi firav, plin de aţâţare
Eram cel mai arţăgos băiat
Şi adesea de la încăierare
Mă-ntorceam cu nasu-nsângerat.
Spuneam mamei mele, lângă vatră,
Gura dând cu mâneca s-o frec:
-Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
toate astea până mâine trec.
Iar acum când stinsă-i acea vreme
Din mănunchiul zilelor de ieri,
În neliniştitele-mi poeme
Clocotesc năvalnice puteri.
Vorbele de aur stau grămadă
Vechiile dârzenii nu s-au şters
Veşnic pusul pe bătăi şi sfadă
Se răsfrânge-n fiecare vers.
Că şi-atunci mi-i firea îndrăzneaţă
Pasul meu răsună nou pe drum
Altădată mă izbeau în faţă
Plin de sânge-i sufletul acum.
Astăzi celor ce râzând mă latră
Şi nu mamei spun cu glasul sec:
-Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră
toate astea până mâine trec.
(„Tot ce scoate viața la iveală”)
Săruta-mă mereu, chiar dacă
Durerea m-o răpi-n potop.
Voinţa rece nu se-mpacă
Cu-al sângelui vioi un crop.
În al petrecerii avânt
Să nu vrem cupa sfărâmată.
Pricepe că pe-acest pământ
Noi nu trăim decât o dată.
Întoarce-te spre cerul orb,
Prin ceaţa mucedă, priveşte,
Cum luna ca un galben corb
Deasupra lumii se roteşte.
Săruta-mă mereu, iubito!
Căci îmi cobeşte primprejur
Şi moartea mea a presimţit-o
Acel ce fâlfâie-n azur.
În vestejire dacă scapăt,
De-i de murit, atunci să mor.
Vreau buzele-ţi până la capăt
Să le sărut încetişor.
Albastra dormitare-a tinii
Să mi-o răsfeţi vei pregeta.
Cum fremăta-vor lin mălinii,
Etern răsune-mi: sunt a ta!
Şi ca lumina-n spume frântă,
Din cupe să nu piară-n vânt,
Prieteno, hai, bea şi cântă:
Trăim o viaţă pe pământ.
(„Sărută-mă mereu, chiar dacă…”)
Traducere de George Lesnea
