Ce spune dl. Ion Iliescu

Citiți, vă rog, aceste declarații ale dl-ui Ion Iliescu, cu privire la redeschiderea dosarelor Revoluției și ale Mineriadei,:

-„…în loc să stăm să plângem morţii, ar trebui să tragem concluziile politice adecvate.”

-”Nu ştiu cui slujeşte aşa ceva. Altminteri, nu-i nicio problemă.”

– ”A fost un moment de istorie, cu părţile lui bune şi cu părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm? Ele trebuie să formeze obiectul unor asemenea dezbateri, unor oameni care stau şi studiază istoria ca să tragem învăţăminte, nu să tot întreţinem o stare.”

-”Acesta a fost caracterul cel mai radical din tot arealul nostru, nici ungurii, nici polonezii, nici măcar bulgarii. La noi a fost o mişcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii.”

-”CEDO este alimentat de unii de aici, interesaţi să întreţină aşa ceva”

-”Revoluţia Română a fost un eveniment extrem de complex, şi a spune că poţi să-l cuprinzi într-un dosar înseamnă a ignora o întreagă realitate. Orice sentinţe ar da un tribunal sau altul, ele nu înseamnă că reprezintă adevărul despre Revoluţie. Sunt doar soluţii particulare, date unor cazuri particulare. Iar acolo unde au fost identificaţi vinovaţi de represiune, aceştia au fost judecaţi şi condamnaţi. Nu pentru o vină în general, ci pentru fapte concrete. Regret faptul că o exprimare eliptică, în contextul acestei discuţii, poate suna drept indiferenţă faţă suferinţa rudelor celor morţi în acele zile. Nu este, iar tot ceea ce am făcut pentru cinstirea memoriei lor stă dovadă că nu este vorba de indiferenţă sau de lipsa empatiei. Cinstirea memoriei celor morţi în timpul Revoluţiei înseamnă în primul rând să acţionăm pentru ca România să nu mai cunoască totalitarismul. Iar pentru asta acţiunea politică este primordială.  Democraţia înseamnă politică. Trebuie să tragem concluziile politice care se impun din tot ceea ce am făcut greşit în aceşti 26 de ani, înseamnă să întărim instituţiile politice: parlament, partide, organe alese la nivel local; să ne facem datoria de a veghea ca ţara asta să rămână o democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti să fie respectate.“ 

Aplicând șablonul conclusiv al lui Moromete, ”rezultă câteva chestiuni” din cele de mai sus:

-N-are rost să-i mai plângem pe cei morți de-atâta timp (26 de ani), ci mai degrabă să tragem concluzii politice despre evenimentele de atunci, mai proaspete, mai clare, mai puțin legate de rotativa asta încurcată cu victime și ucigași necunoscuți (Și cam care ar fi alea? Oare nu le știm deja? Că tot ”ei” au preluat puterea și au prosperat peste ”noi”, după schimbarea regimului ceaușist? Că e singura țară fostă comunistă, alături de cele fost sovietice, în care Securitatea s-a privatizat? Păi n-au murit ăia degeaba, în acest caz? Și atunci da, ce rost mai are să mai vorbim despre ei? Hai să vedem cum e cu evoluția noii democrații românești, mai bine!)

-Ițele încurcate ale transferului de putere politică sunt prioritare în fața indivizilor anonimi pe care, oricum, în haosul de atunci, nu mai știe nimeni cine i-a împușcat (Statul român n-a făcut mai nimic, ca să descopere ceva atunci, când rănile erau proaspete, când mulți dintre cei implicați erau încă în viață și când oamenii mai știau câte ceva. Nici n-avea de ce să facă, de vreme ce tot ”ei” se trezeau, de fiecare dată, implicați până-n gât și-și periclitau, astfel, sinecurile. E mai eficient să vedem cum ”ei” au revenit, de exemplu, ca noi directori de conștiință, și ne-au călărit ani buni, cu mâinile curate.)

-Descoperirea vinovaților nu mai slujește nimănui, acum, când trebuie să avem grijă de prezent și să privim înainte (Ce tot mai plâng părinții și prietenii celor uciși ca niște inocenți, când nu se știe cine și de ce i-au ucis? Să-i plângem, și gata, sunt niște morți, într-o statistică nebuloasă și sâcâitoare!)

-Caracterul complex și original al Revoluției Române, singularitatea ei violentă, în blocul ex-comunist, nu mai justifică clarificarea împrejurărilor în care niște oameni care n-au făcut altceva decât să se nimerească în ea încorporați la datorie, ca militari, sau să-și dorească libertatea și s-o exprime public au fost uciși (Istoria abstractă e mai importantă ca individul concret, e deja o banalitate. Nu așa au procedat și când au instaurat comunismul, privilegiind ideologia și eliminând indivizii potrivnici?)

-Cei care au reclamat la CEDO sunt niște agitatori insistenți și bolnavi, parte dintr-o conspirație care vrea ceva anume, nu se știe ce, oricum, ceva rău, pentru patrie (Eventual, agenturile imperialiste și putredul Occident capitalist iarăși își vâră coada în treburile unei țări pașnice, membră UE și NATO, care nu are nicio problemă internă, și-a îngropat toate scheletele din debara și nu supără pe nimeni, împrejur.)

-Au mai fost voci incriminatoare, până acum, și pentru Revoluția propriu-zisă, și pentru evenimentele dramatice ulterioare din Piața Universității, terminate cu celebra Mineriadă. Nu s-a găsit nicio vinovăție pentru dl. Ion Iliescu, de ce s-ar găsi acum? Dosarele s-au prescris, faptele s-au consumat. (Rămâne întrebarea: dacă nu factorii decidenți și manipulatorii de atunci trebuie să plătească pentru crime împotriva umanității, alături de executanți, atunci cine? Memoria celor morți aiurea o cere de mult. Când comunismul a venit, pe tancurile sovietice, s-au găsit repede, pentru binele noului regim, mii de cetățeni vinovați de delicte imaginare și demni de a fi închiși sau exterminați. Pentru baia de sânge de la plecarea comunismului pare să nu mai existe niciunul.)

Puteți continua și dvs., întrebându-vă dacă observați ceva… nefiresc în declarațiile dlui Ion Iliescu! Și, mai ales, să vedeți dacă nu recunoașteți un anumit tip de retorică, știți dvs. care!

Foto: morți la revoluție (www.gid-romania.com)