Alex. Ștefănescu În scurtul poem De câte ori, iubito…, regăsim predilecția lui Eminescu pentru povestea de dragoste fără happy-end. El evocă o iubire pierdută într-un trecut îndepărtat, o iubire care s-a stins și pe care nimic n-o mai poate aprinde, în frigul adus de apropierea morții. Iată însă că modul cum deplânge poetul, calm-melancolic, pierderea iubirii nu ni se impune ca o dramă și nu ne impresionează. Și aceasta pentru că simțim voluptatea cu care îndrăgostitul rămas singur își trăiește nefericirea. Ca să poată scrie despre o iubire, poetul trebuie să o facă întâi… imposibilă: prin faptul că aparține iremediabil trecutului, ca în acest poem, prin incompatibilitatea dintre protagoniști, ca în Luceafărul, prin lipsa de reciprocitate, ca în Pe lângă plopii fără soț etc. Doar așa reușește să o gândească și să și-o reprezinte. „Ce-ar fi fost dacă am fi fost împreună”, în acest regim al virtualității transferă orice experiență sentimentală, ca să o purifice de realitate și să o trăiască în toată frumusețea ei nepământească.
„De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,/ Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:/ Pe bolta alburie o stea nu se arată,/ Departe doară luna cea galbenă − o pată”.
Când am vizitat Danemarca am cerut insistent să văd de aproape Marea Nordului, ca să înțeleg prin ce îl fascina pe Eminescu (așa cum, la muzeul de artă din Dresda, m-am uitat aproape o oră la Madona lui Rafael, având în minte versul eminescian „O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie…”). N-am reușit să aflu din biografiile poetului dacă a ajuns vreodată pe țărmul ei (poate că da, în perioada 1872-1874, când s-a aflat în Germania sau poate a văzut-o doar în extraordinara lui imaginație, adevărată mașină de călătorit în spațiu și timp). Mi s-a îndeplinit dorința și, într-o noapte lugubru-luminoasă, am ajuns pe țărmul Mării Nordului. Ghețarii imenși de pe suprafața vineție a apei, mișcați de valurile furioase, se loveau unii de alții, cu un huruit înfricoșător. Mi-a fost clar atunci că nu există un peisaj care să divulge mai expresiv indiferența cosmică față de ființa omenească. Pădurea, izvorul, dealul, chiar și marea din țări mai calde, în momente de acalmie, creează iluzia că îi primesc și ocrotesc pe oameni cu bunăvoință și dragoste, că le oferă azil politic când se simt obosiți din cauza interminabilelor lupte dintre ei. Dar Marea Nordului spulberă această iluzie. Dacă cineva ar cădea între ghețari, ar fi sfărâmat cu nepăsare, ca de un malaxor gigantic.
În numai câteva cuvinte, Eminescu descrie și face prezentă priveliștea oferită de „oceanul cel de gheață”: „Pe bolta alburie o stea nu se arată,/ Departe doară luna cea galbenă − o pată”.
Nu oricine ar putea să selecteze cu atâta precizie exact elementele necesare pentru vizualizarea unui peisaj. Văzduhul cețos, prin care nu răzbate sclipirea niciunei stele, și imaginea voalată a lunii au o asemenea forță sugestivă încât aduc parcă o adiere de frig în camera în care citești poemul lui Eminescu.
În această atmosferă își face apariția singura vietate care înoată prin necuprinsa indiferență a lumii:
„Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite/ O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.”
Pasărea părăsită de perechea ei este pe moarte și își aduce aminte, vag, momente fericite din trecut. Cu această vietate pierdută într-o împărăție a frigului compară poetul propriul lui suflet, exprimând astfel ceva foarte greu de exprimat: senzația de înghețare trăită de cineva lipsit de dragoste. Și reușind, totodată, să evoce indirect, fulgurant, frumusețea dragostei, într-un moment – fast pentru poezie − în care dragostea nu mai e posibilă.
