O „Hortensia Papadat-Bengescu a zilelor noastre”

Înainte de 1989, în literatura română erau două ierarhii de valori: una reală și una oficială. Cea reală reprezenta gustul criticilor literari și al iubitorilor de literatură de alte profesii. Iar cea oficială, fără legătură cu valoarea literară, avea drept criteriu măsura în care unii autori (de obicei, fără talent) făceau servicii propagandistice partidului comunist.

În mod curios, scriitorii aflați în grațiile oficialității, departe de a fi mulțumiți, își doreau, în mod obsesiv, să fie apreciați de criticii literari. În zadar îi răsplătea cu onoruri Nicolae Ceaușescu dacă nu îi menționa în cronica lui literară, măcar în treacăt, Nicolae Manolescu.

În literatura de azi, există tot două ierarhii. Una reală, în deplină continuitate cu aceea dinainte de 1989, și una falsă, promovată agresiv de autori în general mediocri, care se declară marginalizați. Dacă i-a marginalizat cineva, i-a marginalizat Dumnezeu atunci când i-a făcut neînzestrați pentru literatură. Dar ei tună și fulgeră nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva Uniunii Scriitorilor, a premiilor literare, a scriitorilor aflați în centrul atenției ș.a.m.d. În plus, încearcă să impună propria lor ierarhie de valori, artificială și tendențioasă, în care își rezervă locuri privilegiate.

Și, cum istoria se repetă, nici ei nu sunt mulțumiți de acest succes trucat, ci își doresc, în mod obsesiv, o recunoaștere din partea criticilor literari. Mie, de exemplu, mi se întâmplă frecvent să fiu căutat de câte un autor „rebel”, „contestatar”, „nonconformist” (sau cum și-or mai fi spunând) care mă roagă să scriu despre el, dându-mi cărți cu dedicații curtenitoare. Iar apoi, când constată că scriu cu totul altceva decât ceea ce spera, începe să…

Dar n-o să mă ocup acum de reacțiile lor furioase, care sunt previzibile și plictisitoare. Fenomenul cu adevărat interesant este construirea de către acești autori a unor succese imaginare. Fiecare carte a lor este însoțită de simulacre de dosare critice, în care figurează opinii elogioase hazardate emise de tot felul de persoane lipsite de autoritate profesională.

A apărut de curând un nou roman de Corina Ozon, Nopțile amanților, prezentat ca o urmare a best-seller-ului Zilele amanților. Romanul, foarte prost, lălăit, inform-lasciv, mizând totul pe nerușinare, este conceput ca o succesiune de monologuri ale unor personaje pe tema vieții lor amoroase (dar, fugitiv, și pe tema job-ului, a shopping-ului etc.). Toate personajele vorbesc la fel, într-un stil golănesc, deșănțat. Iat-o pe o tânără a zilelor noastre, Cati, povestind despre noaptea petrecută cu amantul ei, Mircea, un bărbat însurat, într-o cameră de pensiune:

„Noaptea, m-am trezit cum îmi băga el degetul în pizdă. «Ar fi cazul să-și mai taie unghiile» mi-am zis. «Vreau să te fut acum», mi-a zis el la ureche cu voce somnoroasă. M-am întors pe o parte, cu fața la el și l-am călărit cu un picior, iar el mi-a tras-o așa, prin lateral.”

Sau iată-l pe Mircea, angajatul unei corporații ultramoderne, stând la birou și perorând în sinea lui:

„A fost cea mai lungă discuție pe care am avut-o cu boul de șef. Mai dă-te-n pula mea, îmi venea să-i zic.”; „Habar n-aveam dacă venea Teo (soția lui Mircea, n.n.) acasă mai devreme, mă durea fix în cur. N-avea decât să vină soacră-mea să stea cu copiii, că și așa i-a recomandat doctorul mișcare. Nu mă gândeam decât la gura lui Cati cum ține lingurița și o linge. Iar mi s-a sculat. A venit Ema, secretara, ca să-mi dea niște hârtii și m-am dat repede după birou ca să nu-mi vadă pula umflată prin pantaloni.”

Romanul este întregime la acest nivel – o revărsare de vorbărie murdară, lipsită de orice haz. Ei bine, la sfârșitul lui, o mulțime de comentatori o laudă extatic pe autoare. Despre cărțile ei, Cristina Nemerovschi spune că „sunt deja mai mult decât simple cărți, sunt un fenomen”, Doru Căstăian o compară pe Corina Ozon cu Milan Kundera, Alexandru Voicescu este de părere că autoarea „învârte măiastru cuvintele pe pagină”, Magdalena Manea devine involuntar licențioasă afirmând că, în timp ce citești cartea, „n-ai timp să respiri (…), că te-mpinge acțiunea de la spate”, Florin Giurgiu declară patetic: „sfârșitul cărții m-a făcut să mă dau cu capu’ de pereți că nu am în mână volumul doi”, Cristian Niculescu merge și mai departe cu entuziasmul hilar: „femeile își reglează ciclul, iar bărbații erecția în funcție de lectura romanului”, Candice Dragotă crede că, „prin puternica tușă (probabil a vrut să spună „tușeu”…, n.n.) a creionării caracterelor”, Corina Ozon „e un fel de Hortensia Papadat-Bengescu a zilelor noastre”, Ribanna Tocan proclamă succesul internațional al autoarei: „Cartea ta ajuns și în Teheran. Am mers în parc și am citit-o. Râdeam ca nebuna de se uitau toți la mine.”

Corina Ozon, Nopțile amanților, roman, București, Ed. Herg Benet, 2015 (copertă: TheSpartan Bureau). 240 pag.

(Text apărut în România literară nr.31/ 2015)