Flori în deșert

Sfârșit de martie, 2012. Tatăl meu își trăia ultimele zile. Nimic nu părea că ar fi putut să mai aducă vreo lumină. Și atunci l-am cunoscut pe Amos Oz. Într-un București înzăpezit. Sub cupola Ateneului. Se transformase dintr-un nume scris pe coperta atâtor cărți citite într-un om viu, luminos care n-a ezitat, spre uimirea mea, să-mi răspundă câtorva întrebări.

Amos Oz rămâne (aproape) singurul zâmbet al acelui an. Un zâmbet pe care, din toată inima, vreau să-l împart cu cât mai multă lume.

O conversație. Simplă, directă, sinceră.

***

Odilia Roşianu: Pentru început, aș vrea să vă pun o întrebare ivită din „muzicalitatea limbii române” remarcată de dvs. Care este relaţia dvs cu muzica? Scrieți vreodată ascultând muzică?

Amos Oz: Nu, nu pot scrie în timp ce ascult muzică – în timp ce încerc să compun muzică, de ce să ascult muzica altcuiva? Scrisul este o creaţie muzicală şi, în timp ce lucrezi la o creaţie muzicală, trebuie să asculţi fiecare cuvânt, să asculţi fiecare propoziţie pe care o compui. Aşa că nu pot asculta muzica creată de altcineva în timp ce eu însumi încerc să dau viață propriei mele muzici.

O.R.: Deci, aşa cum aţi mai spus, cel mai important este „cuvântul” şi așezarea lui într-un mod neostentativ pentru a nu ieşi în evidenţă. Totuşi, majoritatea cititorilor urmăresc povestea, se îndrăgostesc sau urăsc personajele – deci, credeţi că un cuvânt pus într-un loc mai puţin potrivit i-ar deranja aşa tare? Nu aţi fi „iertat” pentru asta? Sau luptaţi, pur şi simplu, pentru perfecţiune?

A.O.: Există o artă a alegerii cuvintelor astfel încât acestea să nu fie remarcate. Alegerea unui singur cuvânt într-o propoziție sau a unui singur cuvânt într-un capitol este cea mai mare forță a scriitorului pentru că scrisul este arta de a face să nu fie sesizate cuvintele. Aşa că muncesc din greu pentru fiecare cuvânt pentru ca acesta să nu fie vizibil.

O.R.: Prin urmare, luptaţi pentru a atinge perfecţiunea?

A.O.: Eu încerc să găsesc notele muzicale potrivite – iar notele muzicale sunt observate doar dacă sunt false!

O.R.: În fiecare dimineaţă, ascultaţi tăcerea deşertului şi învăţaţi de la el. Totuşi, viața în deşert nu vă face să fiţi cuprins măcar din când în când de un „dor al florilor”, al vegetaţiei bogate, al verdelui crud?

A.O.: Am o grădină în jurul casei mele şi, zilnic, mă ocup cam o jumătate de oră de ea. În fiecare zi, am grijă de florile mele şi petrec timp cu ele.

O.R. Practic, sunteți lângă flori tot timpul…

A.O.: Da, sunt foarte ataşat de această grădină a mea.

O.R.: Aş vrea să schimbăm un pic registrul acum. Ideea că „familiile fericite se aseamănă între ele, iar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” pe care o susţineţi atunci când scrieţi despre nefericire, este aceeaşi care apare în introducerea romanului „Anna Karenina” al lui Tolstoi. Ştiu că sunteţi foarte legat, chiar afectiv, de Cehov, dar ce-nseamnă Tolstoi pentru dvs. – se află printre preferaţi? Prin ce anume vă atrage?

A.O.: Tolstoi este un gigant! Şi e scriitorul, poate, cu cea mai mare influenţă din primii mei ani, din anii adolescenţei, de-atunci de când l-am citit pentru prima oară. El este cel mai colosal romancier din lume prin poveştile pe care le-a creat.

O.R.: Sunt de acord şi eu. Atunci când citiţi un alt autor, sunteţi tentat să o faceţi cu ochi de critic, de redactor sau vă puteţi afunda între paginile cărţii ca orice cititor „profan”?

A.O.: Depinde. Dacă trebuie să predau un curs de literatură, citesc textele cu un ochi foarte analitic. Dar când mă desprind atât de ochiul criticului cât şi de cel al analistului, citesc pur şi simplu de plăcere, ca oricare dintre cititori, şi chiar mă bucură cititul foarte tare.

O.R.: Aţi afirmat de multe ori că scriitorul trebuie să observe atent ceea ce este în jur şi să scrie despre „satul” lui. Până la urmă, credeţi că scriitorul este un observator ce consemnează, combină şi notează sau este un creator absolut?

A.O.: Ei bine, nu există o distincţie foarte clară pentru că, în timp ce observi, practic creezi. Ele nu se exclud reciproc. Niciodată nu poţi numai să faci simple fotografii, să prinzi doar cadre. Întâi observi, apoi digeri ceea ce ai observat, te gândeşti şi, în final, ajungi să creezi ceva ce poate fi foarte diferit de ceea ce ai observat la început.

O.R.: Pentru că am vorbit de creaţie, care dintre arte vă face să vă simţiţi cu adevărat fericit – dansul, pictura, muzica?

A.O.: Deasupra tuturor – muzica.

O.R.: E ca un zeu?

A.O.: Da, cu siguranţă.

O.R.: Şi acum, despre ceva foarte departe de muzică, de artă. Legat de război, se ştie care este părerea dvs. deoarece ați acuzat de nenumărate ori absurditatea lui. În concordanţă cu aceasta, consideraţi că este normal ca armata să fie obligatorie pentru orice tânăr?

A.O. (după o pauză foarte lungă): Din păcate, depinde de ţară. Unele ţări pur şi simplu nu pot aboli legea obligativităţii armatei – ele sunt ameninţate de un conflict permanent şi nu pot renunța la această formă de posibilă apărare. Dar alte ţări se pot bucura de luxul ca armata să nu fie obligatorie sau chiar să nu aibă deloc armată.

O.R.: Lupta, războiul, aţi spus, te fac să nu mai gândeşti – de ce credeţi că atât de des oamenii sunt puşi în situaţia anormală de a nu mai gândi?

A.O.: Gândirea este o treaptă de dezvoltare ce a apărut foarte târziu în natura umană. Milioane de ani, oamenii au existat fără să gândească. Minţile lor erau populate de temeri, de instincte… Acum, putem să spunem că suntem la un nou nivel de intelect, de gândire. Şi, totuşi, în momentele de criză, lăsăm în continuare instinctele să preia conducerea.

O.R.: Haideţi să revenim la lucruri mai plăcute. După ce terminaţi o carte, în timp ce o revedeţi, o şi „rescrieţi”? Vi s-a întâmplat să procedati precum Virginia Woolf – să tăiaţi aproape jumătate din ceea ce aţi compus deja?

A.O.: Totdeauna. Ajung să rescriu fiecare capitol, fiecare paragraf de 6-7 ori, chiar de 10 ori. La orice lucru pe care-l scriu, ceea ce arunc la coş este mult mai voluminos decât ceea ce păstrez în final.

O.R. : Ultima întrebare la care aş vrea să-mi răspundeţi este legată de un lucru pe care-l admir la modul dumneavoastră de a gândi şi de a trăi – este cunoscut semnul de egalitate pe care îl puneţi între compromis şi viaţă, în opoziţie, mai ales, cu tânăra generaţie, încă idealistă, ce nu concepe ideea de compromis. Oare compromisul este ceva ce apare datorită înaintării în vârstă?

A.O.: Aşa cum am spus, viaţa însăşi înseamnă compromis. Ştiţi deja că eu nu cred că opusul compromisului este idealismul sau integritatea. Nu! Opusul compromisului este furia, fanatismul. Şi, de aceea, consider compromisul ca fiind o formă de înţelepciune. Unii oameni înaintează în vârstă, dar rămân fanatici.

O.R.: Aşa este, din păcate… Domnule Amos Oz, vă mulţumesc foarte mult pentru cărţile pe care ni le-aţi dăruit, pentru înţelepciunea pe care aţi pus-o în fiecare cuvânt scris. Şi pentru bunătatea cu care mi-aţi acordat acest interviu.

A.O.: Şi eu vă mulţumesc pentru aceste întrebări neaşteptate. Şi vă doresc numai bine.

Sursa foto: postmodern.ro

(interviu publicat în revista „Accente”, aprilie 2012)