Romancier, autor de proză scurtă, dar şi jurnalist şi activist, renumit pentru angajamentele sale politice foarte ferme care se evidenţiau mai ales prin articolele de presă extrem de critice la adresa liderilor politici sud-americani, Gabriel Garcia Márquez (6 martie 1927 – 17 aprilie 2014) a fost recompensat în 1982 cu premiul Nobel “pentru romanele şi nuvelele sale, în care fantasticul şi realismul se combină într-un univers al imaginaţiei foarte bogat, reflectând viaţa şi conflictele unui întreg continent„.
„Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât să scriu”, spunea scriitorul.
*
„Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.(…) Dar, înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Buendia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.(…) A plouat patru ani, unsprezece luni şi două zile. Au fost perioade în care picura numai, şi toată lumea îşi îmbrăca hainele de sărbătoare şi lua un aer de convalescenţă pentru a sărbători înseninarea, însă foarte curând se obişnuiră să nu mai vadă în aceste pauze decât semnele unei nemiloase recrudescenţe.(…) Nu ar fi avut nimic împotrivă să se întoarcă la dragostea searbădă a Fernandei, a cărei frumuseţe devenise mai calmă odată cu maturitatea, însă ploaia îl ţinuse la adăpost de orice pornire pătimaşă şi-i insuflase seninătatea spongioasă a lipsei de pofte. Acesta era sfârşitul. În mormântul lui Pilar Ternera, printre psalmii şi zorzoanele târfelor, putrezeau ultimele resturi ale trecutului, puţinele care mai rămăseseră după ce înţeleptul catalan îşi închisese librăria şi plecase în satul mediteranean unde se născuse, biruit de nostalgia unei primăveri statornice.”
(„Un veac de singurătate”, traducere Mihnea Gheorghiu)
Imagine de pe radioformula.com
