Ce conținea dosarul meu?

Daniel Cristea-Enache: Să „profit” de ocazie pentru a vă reaminti un episod traumatizant, atât în sine, cât și prin consecințe. E vorba de arestarea părinților dvs., în regimul democrației populare, care a făcut din ei doi deținuți politici. Schimbarea numelui dvs., din Apolzan în Manolescu, are directă legătură cu detenția părinților și cu luarea în grijă a copilului care erați de către bunici. Ca fiu al unor deținuți politici, ați avut ulterior un dosar „prost”. Tatăl dvs. nu a mai apucat Revoluția din decembrie 1989; mama, da.

Tatăl lui Nicolae Apolzan devenit Manolescu, care era un profesor respectat, a fost numit „notorietate legionară sau liberală” de către Marian Popa, în a sa Istorie despre care s-a spus că exprimă optica Securității ceaușiste (adică naționaliste). E vorba de tehnica anilor ‘50, prin care toți dușmanii „de clasă” erau calificați ca „legionari” chiar dacă mulți dintre ei erau reprezentanți ai partidelor istorice?

De unde această etichetă acuzatoare și infamantă de legionarism pusă pe biografia tatălui? Cât a avut de suferit din cauza ei? Dar dvs.?

Nicolae Manolescu: Arestarea părinților mei, când nu împlinisem 13 ani, iar fratele meu abia împlinise 10, a fost una din cele mai mari traume din lunga mea viață, atât în sine, cât și prin consecințe. Am relatat întâmplarea de câteva ori. Nu știu însă s-o fi analizat cu adevărat vreodată.

Ca și exmatricularea din facultate, în 1958, arestarea alor mei în 1952 a reprezentat un moment de răscruce. Nu neapărat doar în sens rău. O să vezi imediat de ce. Când eram elev în școala primară la Sibiu și toată lumea aflase că scriu poezii, asta se petrecea prin 1949, am fost făcut pionier, organizație inaugurată primăvara la București și urmată în toamnă în toată țara, și invitat să deschid o manifestație de, nu mai știu, 7 Noiembrie, aniversarea, ce caraghios, a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, grație modificării calendarului. Am defilat în fruntea manifestanților, gardat de doi uriași, eu fiind relativ scund, și ținând în mână un sul de hârtie pe care cineva îmi copiase cu litere de-o șchioapă o poezie dedicată sărbătorii cu pricina. Sau care s-ar fi cuvenit să fie dedicată: din câte țin minte, relatam în versuri o călătorie cu trenul, ocazie cu care, „cu nasul turtit de geam”, mă minunam de frumusețile țării.

A fost maximum de concesie pe care l-am făcut tematicii obligatorii a epocii. Poezia o citisem de la tribuna din Piața Verzelor din Sibiu, de lângă Bastionul Haller, locul de unde porneau de obicei coloanele de manifestanți. Și acum, iată-mă, traversând bățos orașul, sub privirile colegilor și cunoscuților. Ce s-ar fi ales de mine dacă, un an sau doi mai târziu, nu-mi vor fi arestați părinții? Aș fi avut oare șansa de a deveni poet oficial?

Opt ani după aceea, ca urmare a temerilor regimului Dej provocate de mișcări similare celor din Ungaria, când eram în anul al doilea de facultate, s-a hotărât realegerea organelor de conducere UTM, cu participarea celor mai buni studenți, de unde înainte aleșii fuseseră simpli politruci. Așa am devenit șeful UTM pe an, singurul băiat între patru fete. Falocrația era, se vede, de rigoare. Am compus lună de lună rapoarte de activitate, cum se spunea, deși activitatea era sublimă, dar lipsea cu desăvârșire. În septembrie 1958, mi-a fost descoperit dosarul de cadre, alt termen azi uitat, și am fost exmatriculat. Am avut ocazia să susțin ultimul raport de activitate în aceeași ședință în care am fost exclus din UTM. Sau ar fi trebuit să fiu: colega mea, Doina Condrea-Derer, italienista binecunoscută de azi, a avut naivitatea, și, încă, plângând, să întrebe prezidiul de ce sunt dat afară, câtă vreme rapoartele mele de activitate fuseseră încântătoare. N-a spus că erau fictive! O diferență pe care nici unul din noi n-o făcea pe vremea aceea. Neavând răspuns, membrii prezidiului, care executau dispoziții de mai sus, au amânat ședința cu o săptămână. Când, mai bine pregătiți, au reușit să obțină votul de excludere. Un vot similar cu cel de ridicare a imunității din parlamentul actual, păstrând proporțiile. A fost al doilea moment de răscruce: eventuala mea carieră politică înceta înainte de a începe cu adevărat. Alt moment n-a mai existat. Așa că orice colaborare a mea cu regimul comunist a fost omorâtă în fașă. Începând de atunci, (ne)șansele mele au depins exclusiv de dosar.

Ce conținea, în definitiv, dosarul meu? Am fost admis în facultate fără concurs, pe baza notelor maxime obținute în tot liceul. Măsura a fost în vigoare trei ani, exact aceia în care liceul avea zece clase. Așa că nimeni nu s-a uitat cu atenție pe foaia mea de înscriere. În care, la rubrica referitoare la părinți, exista doar obligația de a le trece numele, în timp ce la rubrica tutore legal, se cereau mult mai multe date. Tutorele nu era tata, ci bunicul dinspre mamă. În 1953, când ne aflasem, fratele meu și cu mine, în custodia lui, după arestarea părinților noștri, șansa de a intra la liceu atârna de calitatea de membru al UTM, iar aceasta se acorda în funcție de dosar. Așa că bunicul, fost avocat, a avut ideea să mă înfieze și să-mi dea numele lui. Pe tata îl chema Apolzan. Manolescu era numele de fată al mamei. Ca la Creangă. După adopție, pe buletinul meu vor figura ambele nume. Dar tutorele legal nu mai era Apolzan Petru, ci Manolescu Nicu.

În 1958, serviciul de cadre de la facultate, serviciul de personal de azi, a descoperit că trecusem sub tăcere arestarea părinților mei naturali. Acesta a fost motivul exmatriculării din facultate și al excluderii din UTM. Cum nu m-am dat bătut și am expediat la toate forurile de partid și de stat memoriu după memoriu, învățat de bunicul, dar scriindu-le cu mâna mea, fiindcă ale bunicului mi se păreau de pe alte timpuri, am reușit să-l determin pe rectorul Universității București să caute o soluție.

L-a trimis la Sibiu, unde locuiau părinții mei, acum liberi și profesând în continuare, pe secretarul-general al Universității, un oarecare Șerbănescu, ca să se intereseze de activitatea lor trecută. Rectorul m-a chemat ulterior și mi-a spus că situația mea e mult mai grea decât se crezuse la exmatriculare, dat fiind ce descoperise Șerbănescu la fața locului. Fără alte explicații. M-am dus imediat la Sibiu și i-am povestit tatei ce aflasem. Îl văd și acum, trăgându-și pantalonii și punându-și haina pe umeri și ieșind fără o vorbă din casă. La înapoiere, mi-a spus că fusese la Securitate, unde locțiitor al comandantului era un fost elev al lui. Acesta a recunoscut că Șerbănescu trecuse pe la liceul „Gh. Lazăr” ca să se informeze, dar nu și pe la ei. În dosarul tatei, în afara închisorii, nu exista nimic compromițător, a precizat ofițerul. Iar motivul arestării era binecunoscut organelor: faptul că tata și mama fuseseră membri ai PNL, aripa Tătărăscu, la alegerile din 1946.

Ulterior, la intervenția lui Andrei Oțetea, văr primar cu tata, care și-a asigurat sprijinul unor înalți demnitari ai vremii, am fost reprimit în facultate. Întreaga poveste o găsești într-o carte a lui Pavel Țugui, care l-a avut pedagog pe tata la Cernăuți, după primul război, și care a desfășurat o anchetă pe cont propriu. În epocă, Țugui fusese adjunct de șef de secție la C.C. al P.C.R. Alte amănunte voi afla abia în 1962, după absolvire, când G. Ivașcu a vrut să mă rețină în facultate și s-a izbit de dosarul meu. Într-o zi m-am pomenit cu el la facultate. Eram, ca de obicei, la bibliotecă. Am făcut doi pași pe strada Edgar Quinet. M-a întrebat dacă sunt absolut sigur că tata fusese doar tătărăscian. Întrebarea m-a mirat. Așa că l-am întrebat, la rândul meu, ce bănuia el că fusese tata. „Legionar”, mi-a răspuns. De unde și până unde? „Împușcat din ordinul lui Antonescu în zilele rebeliunii din 1941 și lăsat să zacă pe stradă în Rm. Vâlcea”. „Dar tata trăiește bine mersi”, am exclamat eu, stupefiat. Replică la care G. Ivașcu n-a mai avut continuare: își dăduse seama că, în această privință, n-aveam cum să fiu decât absolut sigur.

Brusc, mi-a revenit în minte episodul Șerbănescu. „Și dacă vă spun când și cine mi-a plasat în dosar chestia cu legionarismul?” „Mă ajută să te ajut”. I-am relatat scena de la Sibiu. Așa s-a încheiat prima parte din trilogie. Am devenit asistent la facultate. În 1968, când mi-a apărut Antologia poeziei române moderne, aceea interzisă, în „Scînteia” și în alte ziare am fost atacat ca fiu de legionar, care, nu întâmplător, făcuse loc în antologie lui Gyr și Stamatu. În dosarul meu de urmărire de la CNSAS, despre care ți-am vorbit, informația apare scrisă negru pe alb, deși era falsă. De unde însă a aflat-o Ion Caraion, unul din vajnicii mei contestatari, pe care, vai mie, îl omisesem din antologie? Dar, decenii bune după aceea, Marian Popa, în Istoria lui? Contactele lui Caraion cu Securitatea sunt dovedite. Iar că Marian Popa a reluat în Istorie denunțuri făcute la Securitate, care apar în Cartea albă a lui Mihai Pelin, iată și alt lucru, dovedit de Dan C. Mihăilescu într-un articol în care pune denunțurile și textele din Istorie pe două coloane.

A treia parte a trilogiei ține de anii 1990. Fostul adjunct de secție la C.C. al P.C.R., odiosul Eugen Florescu, a publicat într-o imundă fițuică postdecembristă informația referitoare la pretinsul legionarism al tatei și la împușcarea lui din ordinul lui Antonescu. L-am dat în judecată și am câștigat, inclusiv o reparație morală de 2000 de lei, sumă măricică pe atunci, pe care nu-mi amintesc s-o fi încasat. În legătură cu Florescu, îmi revine în minte un detaliu pitoresc. Mircea Mihăieș, care avusese de-a face cu Florescu, care, într-un anumit moment al carierei lui, fusese secretar cu propaganda la Timișoara, a publicat după 1989 un pamflet intitulat Florescu a cerut concediu, al cărui titlu a apărut, nu se știe în ce împrejurări, schimbat în Florescu a înghițit un crocodil. Ceea ce era, oricum, mai potrivit cu apetitul ideologic al ipochimenului.

Cât privește povestea cu legionarismul tatei, ea mai are o codiță comică. Al. Ivasiuc mi-a relatat o convorbire avută cu Marin Preda la Capșa, între două sticle de Merlot bulgăresc. Supărat pentru ce scrisesem despre o carte a lui, Preda m-a făcut legionar. „Avea 13 luni la rebeliune”, i-a atras Ivasiuc atenția. Trăgând o dușcă din vinul roșu al vecinilor noștri, Preda nu s-a lăsat: „Atunci e vorba de ta-su”. Ivasiuc i-a replicat: „Ta-su a fost liberal”. „Știi pozitiv asta?” a revenit Preda, dând pe gât încă o dușcă. La răspunsul afirmativ al lui Ivasiuc, autorul Delirului a încheiat triumfal: „Atunci îl bag în aia a mă-sii”. Ce valoare capătă limba în lipsa argumentelor! Asta îți aduce aminte de ceva?

Pe scurt, arestarea părinților mei când aveam 12 ani a avut două efecte majore. Unul pozitiv: mi-a creat un soi de imunitate precoce la maladia numită comunism. Și a constituit tot timpul un argument intim, neinvocat public niciodată, de a refuza să devin membru P.C.R. Și unul negativ: dosarul de cadre a stat atârnat, ca o piatră de moară, de gâtul meu până în 1989. S-a aflat la originea exmatriculării din facultate în 1958, mi-a blocat, cum ai văzut, un an și mai bine ocuparea unui post de asistent și apoi promovarea, am fost 22 de ani lector, mi-a întârziat acordarea titlului de doctor trei sferturi de an, după alți patru ani de așteptare, nu mi-a permis să plec la un lectorat în străinătate, unde n-aș fi ajuns nici măcar ca turist, dacă nu era USR, care mi-a obținut de fiecare dată viza, niciodată universitatea.

Sigur, nu mă pot plânge de persecuții majore, ar fi necinstit din partea mea s-o fac, ba chiar pot să spun că am fost lăsat în pace în împrejurări în care alții au suferit presiuni. După ce am absolvit facultatea, la începutul anilor 1960, riscul de a fi arestat nu mai era acela din deceniul precedent. Nici de a fi dat afară din slujbă. Nici de a păți ceva dacă refuzai să colaborezi cu Securitatea. E bine să se știe asta și de către cei care pleacă astăzi urechea cu compasiune la mărturisirile unora care pozează în victime ca să explice faptul că au semnat angajamentul. Îți spuneam data trecută că țin foarte mult să-mi citesc dosarul în întregime, nu doar acela dintre 1967 și 1975, aflat la CNSAS. S-ar putea să descopăr în el, dincolo de faptul că am fost urmărit mai tot timpul, că am fost „turnat” sau că am fost, pur și simplu, împiedicat să fac unele lucruri, și ce suspiciuni planau asupra persoanei mele, odată devenită publică, cine le alimenta și în ce scop și, în definitiv, cât de mari au fost riscurile la care ignoranța mea, inconștiența, o numesc unii din prietenii mei, m-a expus.

Îți promit că, dacă aflu ceva, vei fi cel dintâi informat, fiindcă ai fost singurul care mi-a pus întrebarea. Și, poate, îmi voi schimba părerea despre mine: nu voi mai pretinde că am rezistat, nu din eroism, ci fiindcă n-am fost amenințat sau pus direct în pericol niciodată. Nu țin neapărat să fi fost erou fără s-o știu, ca personajul lui Molière care scria proză fără să știe, așa că sper să nu găsesc în dosarele care îmi sunt refuzate deocamdată nici un motiv să-mi schimb părerea despre mine însumi.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr