Dumitru Crudu 
Nepăsarea, indiferența şi miserupismul unor colegi de-ai regretatului Eugen Cioclea, care l-au abandonat pe poet pe podeaua barului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, grăbindu-se să plece cât mai repede acasă, ar fi trecut, cu siguranță, neobservate, dacă finalul ar fi fost cu totul şi cu totul altul, aşa cum s-a întâmplat de foarte multe alte ori cu alţi oameni şi în alte situaţii, dar şi cu acelaşi Cioclea, pe care unii dintre colegii săi îl uitau căzut pe jos în cafenelele unde chefuiau împreună, dacă nu ar fi survenit moartea sa subită.
De la moartea sa, iată, s-au scurs doi ani, dar poezia sa nu a trecut și ea în uitare. Despre poezia sa acum se vorbește mai mult ca niciodată.
Poezia lui Cioclea a fost un produs al caracterului său rebel, vulcanic, impulsiv, autoritar pe alocuri, nepotolit şi nobil, în acelaşi timp. Dar şi tămada prin care şi-a dominat şi şi-a învins infirmitatea. Pentru că, trebuie s-o spunem pe de-a dreptul, după bătaia pe care a încasat-o în 1990, când a fost transportat în comă la spital, unde s-a zbătut între viaţă şi moarte luni în şir şi unde i s-a montat în craniu o placă metalică, Eugen Cioclea a rămas pentru tot restul vieţii sale un invalid.
Până la bătaia aia de pomină, a fost un alt Eugen Cioclea. Un Eugen Cioclea puternic, un Eugen Cioclea grandios, impetuos, un tribun, capabil să scoată lumea în stradă şi s-o ducă după el, un om total, în faţa căruia le tremurau genunchii până şi nomenclaturiştilor. Și scria o o altă poezie. O poezie adresată celuilalt. O poezie pentru ceilalți. O poezie a unui tribun.
După bătaia aia, Eugen Cioclea a devenit un schilod și poezia sa s-a schimbat într-un mod radical. Dintr-o poezie a gesturilor largi, a devenit o poezie întoarsă spre sine, o poezie a faptelor mici, o poezie tăcută. O poezie a infirmității. Infirmitatea devenind un obiect al scrisului său ludico-metafizic.
Infirmitatea sa fizică a proiectat-o în general asupra omului. În poezia lui Eugen Cioclea, omul, oricine ar fi acesta, academician sau mare mahăr, este, în fond, un infirm, supus declinului şi expus morţii.
Poezia lui Eugen Cioclea din cea de-a doua fază a creaţiei sale, de după bătaia din 1990, este despre fiinţa umană, în toată vulnerabilitatea sa:
declin
nu mai sunt demult cine-am fost.
vremea mă doare-n copilărie.
îngenuncherea cum am s-o fac
pe grăunţi
cu frica tâmpită de
artilerie. Stau şi mă uit la ochii tăi asfinţiţi
ca la o capră în ceaţă.
totul vine,
totul se-ntâmplă acum-
nesuferită schimbare
la faţă.
Eugen Cioclea a crezut până la fanatism în poezie şi a trăit în numele ei şi pentru poezie. De foarte multe ori, poezia l-a salvat. O singură dată însă l-a ucis.
