„Argint e pe ape şi aur în aer”

G. Ibrăileanu a remarcat falsitatea poemului Mortua est! (G. Ibrăileanu fiind unul dintre admiratorii lui Eminescu): „Mortua est! și Epigonii sunt trecerea lui Eminescu însuși de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism”; „… una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, aș hazarda, o poezie din cap, o compoziție aproape nesinceră, amintește O fată tânără pe patul morții, cu care seamănă în subiect, în măsură și ritm… Nu e eminesciană, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafăcut. Iar în Epigonii e vorba de patruzecioptism.”

Criticul de la Viața Românească nu poate fi contrazis, dar poate fi completat. În Mortua est! (text publicat în nr. din 1 martie 1871 al revistei Convorbiri literare) găsim fulgurații de poezie bună, chiar dacă predomină versurile scrise în limba de lemn a retoricii romantice.

Merită recitite, de exemplu, următoarele două versuri:

„Când norii cei negri par sombre palate./ De luna regină pe rând vizitate.”

Dincolo de grandilocvența frazelor, tabloul nocturn are o măreție reală, evocând inspirat arhitectura misterioasă a norilor și solemnitatea trecerii lente a lunii printre ei.

Iată și alt vers cu o remarcabilă forță de sugestie:

„Argint e pe ape şi aur în aer”.

În repetate rânduri Eminescu va mai menționa în poeziile sale strălucirea apei și aerului, fiind un expert în descrierea a ceea ce este fluid, diafan, transparent, alunecător. Jocul de lumini de pe suprafața apelor l-au înregistrat și alți poeți, dar fluorescența văzduhului rămâne, în plan poetic, exclusivitatea lui Eminescu:

„Un aer/ Blând argintiu îți va îmfla tot părul,/ Vei răsufla miroase dulci de crin” (Odin și poetul);

„Unde în loc de aer e un aur,/ Topit și transparent, mirositor/ Și cald.” (Demonism);

„Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură” (Scrisoarea III).

Ideea de Aer cu diamante se va regăsi, după cum se știe, în titlul volumului de debut, apărut în 1982, a patru poeți din generația 80′, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan.

Reflectând, ca Shakespeare în Hamlet, asupra morții, Eminescu se întreabă la un moment dat dacă nu cumva nimicul este esența însăși a Universului, ceea ce ar însemna că nu are rost să regretăm moartea unei ființe dragi. Pentru a ne face să întrevedem, fie și pentru o clipă, nimicul, poetul ne oferă viziunea căderii în neant a tot ceea ce există:

„Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…”

O încercare de a reprezenta o prăbușire a Universului făcuse și Ion Heliade-Rădulescu, dar numai în scopul de a avea un termen de comparație pentru căderea apocaliptică a diavolilor, azvârliți din cer de Dumnezeu într-un moment de furie devastatoare. Versurile se găsesc în primul capitol, Empireul și Tohu-Bohu, din amplul poem Anatolida sau Forțele omului:

„Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare/ Și una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.// Ăst uiet ce ar face totala-anomalie/ Amestecul, ciocnirea, zgomotul material,/ În ceartă elementele, cutremur în tărie,/ N-ar face-atâta uiet ca-ăst zvon spiritual// Ca soarele de mare, mai mare între stele/ Și stinși d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Așa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.”

Ceva din această grandoare a prăbușirii regăsim în poemul tânărului Eminescu, care, după cum știm, îl citise încă din anii adolescenței pe Ion Heliade-Rădulescu.