Discurs teatral într-o cochilie invizibilă

Acum câteva zile mi-am ocupat din nou fotoliul de spectator al Teatrului Metropolis din București. De această dată în intima sală mică. Așteptarea era mare. Aveam să mă reîntâlnesc cu un text pe care nu l-am văzut niciodată live, ci numai în celebra și neuitata formulă teleastică a regizoarei Cătălina Buzoianu care prin 1977 a montat la Teatrul Mic cea mai cunoscută piesă a straniului dramaturg, scenarist și romancier american, Paul Zindel. Spectacolul Cătălinei Buzoianu se numea Efectul razelor gamma asupra anemonelor și a avut un succes colosal nu doar pentru că purta marca plină de forță și poezie a celei mai valoroase regizoare pe care o are scena românească (și spun asta în cunoștință de cauză), ci și pentru fabuloasa interpretare a unei alte mari doamne a teatrului nostru, Olga Tudorache. Din fericire spectacolul a fost adaptat pentru televiziune și astăzi poate fi văzut rar la TVR și oricând pe Youtube. Un text excelent, izvorât din frustrările și angoasele personale ale autorului, o dramă autobiografică în afara timpului și parcă mai mult ca nicicând compatibilă cu prezentul, o piesă care poartă paradoxul transmutării putând fiind plasată cu ușurință în registrul teatrului antic și în cel al teatrului postmodernist deopotrivă.

Teatrul psihologic e un teatru greu, cu articulări cu aromă de mitologie. Și asta pentru că el trebuie să suporte atingerea chiftită a realului. E greu și pentru că el vorbește despre suflet și îi studiază, ca să spun așa, poveștile. E greu pentru că oglindește întunericul din ființa noastră, sondându-ne cochilia sufletului, cu toate cotloanele ei cuprinse de disperare, zădărnicie, fragilitate și dezordine. Dar în același timp, genul acesta de dramaturgie atrage prin faptul că ne face să ne simțim aproape de poveste, de personaje, de soluție, acolo unde ea există. Identificarea aceasta generatoare de empatie zgândăre și circumscrie printr-o delimitare care cuantifică trăirile și le transformă din substantive în adverbe. Asta îl face pe el, teatrul psihologic, să fie un concentrat de viață, un imediat tradus în vorbe, o poezie ridicată uneori la rang de poem.

Mi s-a părut necesar să spun aceste lucruri pentru că ele conturează la nivel teoretic, desigur, spectacolul Marianei Cămărășan de la Teatrul Metropolis. După spectacolele Amalia respiră adânc de la Teatrul Act, N(aum) montat tot la Metropolis, această propunere regizorală îi definește de acum înainte maniera. Nu i-am văzut toate montările, dar cred că odată cu Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice putem vorbi despre maniera Cămărășan care se traduce printr-o inteligență scenică și un simț aproape tactil de a face teatru. Mariana Cămărășan are curaj. Un curaj de a înota contra valului. Un val care se sparge de stânca artificialului și inundă teatrul de azi, condamnându-l la o lipsă de adevăr și naturalețe care nu poate duce spre un drum bun. Marianei Cămărășan îi place să joace cinstit, cu cărțile la vedere, fără să pună spectatorul în ingrata situație de a căuta acolo unde nu e nimic, doar pentru că dă bine. Și ar fi de ajuns să spun că alegerea titlului spectacolului denotă o verticalitate teatrală fericită, anemonele transfigurate în crăițe lunatice confirmă intuiția și importanța cu care abordează un text. Pe scurt, Mariana Cămărășan a văzut în textul lui Zindel un poem despre neprielnicul inoportun al vieții, despre trauma nelalocului firii, despre ridicola prelungire a haosului ființial și totodată a reușit să scoată lumina de sub obroc prin finalul modificat al originalului.

Așadar, patru personaje și un iepure invizibil sunt ființele alese de Mariana Cămărășan să se miște într-un areal teatral pertinent și posibil, creat cu o precizie ireproșabilă de scenograful Vladimir Turturica. Beatrice Hunsdorfer, mama, Matilda (zisă și Tillie) și Ruth, fiicele ei, și Nanny. Un arsenal de personaje bine construite, care i-au adus lui Zindel premiul Pulitzer și New York Drama Critics’ Circle Award. Asta spune multe. Așadar o mamă, disperată, dezolată și sastisită de o existență vagă, în interpretarea fastuoasă a Oanei Pellea. M-am gândit mult care ar fi cele trei cuvinte care ar defini cel mai bine felul în care a abordat această partitură extrem de dificilă. M-am gândit mult pentru că după spectacol mi se părea că nu s-au inventat aceste cuvinte. Nici acum nu le-am găsit, dar cred că forță, ardoare și strălucire sunt cele care se apropie de adevăr. Am avut senzația privind-o că mă aflu în fața unui enciclopedist teatral care are la degetul mic alchimia scenei și poate regla cu finețe intensitatea trăirilor personajului său. Am ajuns acasă și l-am răsfoit pe Jung, pe care am avut senzația că-l avea la celălalt deget mic, și am găsit o frază care cred că se potrivește cu Beatrice în interpretarea sa. Fraza sună așa: “Tulburările neurotice foarte frecvente ale vârstei adulte au toate ceva în comun și anume dorința de a trece faimosul prag al maturității, păstrând totuși o psihologie proprie tinereții.” Ei bine, cum poți transpune acest enunț în limbaj scenic? Veți înțelege văzând-o pe Oana Pellea într-o lecție impecabilă de artă a actorului care nu încetează niciodată să caute și să se reinventeze.

Unii consideră textul lui Zindel depășit, pentru că nu ridică problemele reale ale omului recent. La urma urmei, e vorba despre trei personaje feminine, aflate undeva, într-un abis din care nimic nu le-ar mai putea scoate. Zic ei. Ei bine, nu e așa. Zindel a construit o piesă puternică, cu personaje credibile și care trăiesc într-o mare de emoții care stăpânesc lumea de azi. Fiica cea mică, Tillie, cea care demonstrează că inocența poate dărâma alienările, este un rol dificil pe care Cristina Casian îl abordează cu temeritate și o delicatețe care o ajută să-i surprindă subtilitățile. E greu să joci un ghem de emoții. E complicat să strigi prin tăceri. Dar Cristina Casian reușește să-și domine personajul intuind când și cum să acționeze butonul de acord fin al rolului. Ar fi putut să supraliciteze miza, dar nu o face, tocmai pentru că emoțiile au creșteri și descreșteri și pentru că, mai mult decât la celelalte personaje, factorul afectiv este constant, dar nu liniar. Tillie, în interpretarea Cristinei Casian, întregește tripticul celor trei Hunsdorfer, colorându-l în nuanțele umanului și nu doar al patologicului. Fiica cea mare, Ruth, traumatizată de un trecut evaziv, răvășită de o boală nervoasă fără leac și care îi zburătăcește sufletul zănatic, își găsește în jocul Florinei Gleznea o interpretare surprinzătoare prin energie și acuratețe. Ea o transformă cu originalitate pe Ruth într-un caleidoscop de stări și pare că se învârtește fără oprire într-un scrânciob al exaltării. Cred că ceea ce izbutește, în primul rând, să clădească prin rolul său este o neașteptată pledoarie a frumosului din negură.

Cel de-al patrulea personaj, muta bătrână Nanny, interpretată admirabil de Alexandrina Halic, mi-a amintit cumva de Firs, bătrânul lacheu din Livada de vișini. Prezența sa scenică și felul în care relaționează cu celelalte personaje face dintr-un rol aparent facil unul imperios pentru echilibrul spectacolului, îmbrăcând prin haina tăcerii strigătul mut care zace în fiecare om alterat de neajunsuri.

Se spune că teatrul prin faptul că operează cu imaginarul e un prilej de sminteală. Pentru unii s-ar putea să fie așa, atunci când vorbim de spectacolele cronofage. Cred însă că un spectacol bun este acela care dă soluții, așa cum într-o carte bună fiecare cuvânt trebuie să aibă rost. Noi toți avem nevoie de soluții. Problemele ni le facem oricum singuri. Ei bine, soluția găsită de Mariana Cămărășan este dragostea, acea dragoste mai presus de toate, acea dragoste care nu moare niciodată și care ne spune că, pentru a fi fericiți, nu trebuie să adăugăm nimic la viața noastră, ci să ne-o asumăm și simplificăm, lepădându-ne de cele ale omului cel vechi care ne țin în loc.

Foto: Cătălina Flămînzeanu