Literatura de azi 
Provenea dintr-o familie de ţesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naştere. Probabil dintr-o carenţă în vitamina A, Karl May (25 februarie 1842 – 30 martie 1912) contractează, în copilărie, o hemeralopie, boală care, cu timpul, se va înrăutăţi, ajungând, după spusele scriitorului la o „orbire funcţională”, dar care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.
Tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din şcoală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza sustragerii (furtului) a şase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma vreun seminar. În următorii doi ani duce o viaţă grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-şi câştige existenţa pe căi legale. Astfel, el va acorda consultaţii private, va scrie naraţiuni, va compune unele piese muzicale şi va recita (declama) poezii. Această ocupaţie nu i-a asigurat nevoile existenţiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înşelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, ceea ce va face să fie urmărit de poliţie. În anul 1865 este condamnat la 4 ani de detenţie şi pus să lucreze în „casa săracilor”.
După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viaţă normală, scriind cărţile care i-au adus succesul. Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din „Orientzyklus” (Ciclul Orient) ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, el scrie şi pentru alte cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea lui, a scris peste o sută de povestiri-seriale în diferite cotidiene ca „Deutschen Hausschatz”, „Der Gute Kamerad”, „Kolportage”. În 1892 îl întâlnește pe editorul „Friedrich Ernst Fehsenfeld” care îi propune prezentarea naraţiunilor sale în cărţi. Astfel va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura „indianului apaş Winnetou”.*
***
UN „GREENHORN”
Ştii dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă cuvîntul greenhorn? Ei bine, e o poreclă foarte supărătoare şi jignitoare pentru cel căruia i se adresează. Green, în englezeşte, înseamnă verde; iar prin horn — corn, în limba noastră — se înţelege antena, adică acel mănunchi de firişoare subţiri cu care gîza pipăie împrejurimile. Un greenhorn este deci un om încă verde, adică necopt, un nou-sosit în ţinuturi necunoscute lui, un ins care trebuie să-şi întindă bine antenele dacă nu vrea să se facă de rîs.
Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a-l ceda unei doamne care se apropie; salută pe stăpînul casei înainte de a se înclina în faţa doamnei şi domnişoarei de gazdă; îşi încarcă arma vîrînd gloanţele de-a-ndoaselea, sau bagă mai întîi dopul, apoi cartuşul şi abia la urmă praful de puşcă. Un greenhorn ori nu ştie deloc limba engleză, ori o vorbeşte prea corect şi înflorit; îi este groază de englezeasca „yankeilor” şi chiar de idiomul folosit prin regiunile cu codri neumblaţi; nu-i intră nimic în cap şi încă mai puţin îi vine pe limbă.
Greenhorn-ul ia un racoon drept un oposum şi o mulatră cît de cît frumoasă drept o metisă. Un greenhorn fumează ţigarete şi nu poate suferi tutunul tocat. Cînd un greenhorn e pălmuit de un „paddy”, adică de un irlandez, dă fuga să se plîngă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte fără multă vorbă pe individul cu pricina, cum ar face un yankeu autentic. Un greenhorn ia urmele paşilor de curcă drept urme de urs şi o ambarcaţie uşoară, destinată sportului, drept un vapor cu aburi de pe Mississippi. Un greenhorn se sfieşte să-şi urce cizmele pline de noroi pe genunchii călătorului de alături şi să soarbă supa ca şi cînd ar horcăi un bivol în agonie. Un greenhorn cară după el în preerie buretele de spălat cît un dovleac uriaş, precum şi zece livre de săpun; îşi bagă în buzunar o busolă care, după trei sau patru zile, indică toate punctele cardinale afară de nord. Un greenhorn notează opt sute de expresii ale indienilor şi, cînd întîlneşte prima piele-roşie, bagă de seamă că a expediat din greşeală însemnările într-un plic celor de acasă, reţinînd în schimb scrisoarea destinată lor. Un greenhorn, deşi a studiat timp de zece ani astronomia, poate să se uite alţi zece ani la cerul înstelat fără să afle cît e ceasul. Un greenhorn îşi vîră cuţitul de vînătoare la brîu în aşa fel încît, atunci cînd se pleacă, să-i intre vîrful în coapsă. Un greenhorn aprinde în Vestul sălbatic un foc de tabără atît de semeţ, încît vîlvătaia se înalţă cît prăjina şi apoi se miră că indienii l-au dibuit şi au tras în el. În sfîrşit, un greenhorn e, ca să zic aşa, un greenhorn — şi un asemenea greenhorn eram pe-atunci chiar eu.
Dar să nu se creadă cumva că aş fi ştiut sau măcar bănuit vreo legătură între mine şi această poreclă jignitoare! Nicidecum! Pentru că tocmai asta e cea mai de seamă ciudăţenie a oricărui greenhorn: el îi socoteşte „boboci” pe toţi în afară de sine.
(„Winnetou”, traducere Mirela Matei și Georgeta Costescu)
*sursa informaţii: wikipedia
Imagini de pe cartile.ro
