Constantin Cucoș 
Una dintre prezențele frumosului, mai puțin discutată, este cea manifestată în cadrul relațiilor dintre oameni. Dacă frumosul artistic beneficiază de o literatură filosofică, estetică, pedagogică întinsă – relevantă și consistentă, frumosul uman și cel social nu dispun (încă) de o atare luare în considerare. Aceste ipostaze ale frumosului au o prezentă difuză, diafană, indirectă, intermitentă, ascunsă și sunt „amestecate”, de multe ori, cu valori extra-estetice – comportamentale, morale, sociale. Frumosul uman, funcție de dimensiunea vizată – cea pur fizică sau cea spirituală – a fost de multe ori „absorbit” fie de frumosul natural (corpul uman, ca o „piesă” a regnului biologic, fizic), fie de cel artistic (înfățișarea corporalității în pictură, sculptură, concretizarea diverselor „modele” de frumusețe spiritualizată, canonizate de artă sau societate). Frumosul social e mai mult anunțat, sugerat, implicit, fără a ieși în evidență sau a i se acorda o atenție deosebită. În cele ce urmează, ne vom apropia de unele concretizări ale acestuia, prin invocarea unor ipostaze sau dinamici specifice, lăsând calea deschisă unor teoretizări sau exemplificări ulterioare.
Frumosul social reprezintă rezultatul unei interacțiuni dintre o conștiință valorizatoare și o calitate decantată/generată de relațiile dintre indivizi, aceasta derulându-se pe coordonatele unei armonii inter-umane, pe schimburi de stări, sentimente, valori care conduc la o bucurie existențială de nivel superior, la un sentiment tonifiant al împărtășirii unor valori comune, la o plăcere a viețuirii laolaltă. Frumosul de natură socială se întemeiază pe un dublu raport: la nivelul „obiectului” estetic avem ipostaziate structuri de relații între oameni care, la rândul lor, sunt relaționate/receptate/valorizate de către o altă conștiință primitoare, situată atât în interiorul grupului de referință (individul în calitate de co-participant), cât și în exteriorul acestuia (persoana în calitate de receptor sau valorizator al evenimentului social perceput).
În încercarea de a determina această „speță” a frumosului, apar două riscuri: a) de a confunda frumosul relațional (raportul om-om) cu valoarea de bine, cu registrul bazal al conduitelor morale și b) de a suprapune peste acest frumos valori nespecifice precum dreptatea sau solidaritatea umană, dacă ne raportăm la comunitatea ca întreg, la congruența socială și performativitatea ei. Asumându-ne aceste riscuri și luând distanța cuvenită față de intimitatea sociologică a ansamblului comunitar, vom încerca să evocăm câteva fațete ale frumosului de ordin social.
Societatea dispune de cadre de raliere și de congregare a forțelor, pentru nevoi sau beneficii ce țin atât de „interiorul”, cât și de „exteriorul” ei. Aceste mecanisme au o finalitate atât pragmatică, socială, istorică, dar și una de ordin spiritual. A ființa sub aspect social înseamnă a realiza punți de legătură cu celălalt, presupune difuziune afectivă și recunoaștere sau solidaritate inter-umană. Relația socială conduce la o ieșire din sine, la o desprindere de interioritate, la o părăsire a egoismului și la o căutare sau îmbogățire prin celălalt. Dincolo de propensiuni psihice primare sau de cadrul normativ explicit, încetățenit sau întreținut prin mecanisme sociale, apar și „pârghii” suplimentare ce se înrădăcinează în nevoi spirituale bazale (de ordin psihologic, spiritual, religios, estetic), ce vor fi valorizate diferențiat în funcție de timpuri, societăți sau regimuri politice. Nu excludem, bineînțeles, și încercări de instrumentalizare sau exploatare abuzivă a acestor predispoziții. Unele regimuri sociale au urmărit dinamicele aferente și s-au folosit, în anumite contexte, de propensiunea omului față de întâlnirea cu celălalt, față de fast sau sărbătoare, pentru a-și urmări scopuri proprii. Este regretabil că aceste sub-tectonici sociale, de fapt tendințe psihosociologice fundamentale, cât se poate de naturale și pozitive, au fost utilizate pentru a orientata forțe sau energii sociale spre scopuri pernicioase, false. Predispoziția de întâmpinare a celuilalt a fost deturnată și folosită spre un scop supraindividual, propagandistic, ideologic, politic.
Ființa se definește prin sociabilitate, prin nevoia de a ieși din sine, prin dorința de a comunica sau a se dărui celuilalt. Una dintre bucuriile omului este dată de putința de a deveni folositor sau a sluji alteritatea. Simpla luare în seamă sau ajutorul dat celuilalt (cu o idee, cu un cuvânt de încuviințare, cu o îmbărbătare, cu o mână întinsă sau o privire înțelegătoare) devine și o conduită socială, cu rezonanță afectiv-spirituală.
Pe de altă parte, omul trece prin niște momente nodale, când prezența aproapelui este așteptată și se dovedește a fi confirmatoare, tonifiantă, valorizantă (pornind de la simple aniversări și până la ceremonii cu impact asupra vieții individuale – prilejuite de naștere, nuntă, înmormântare). O astfel de structură acțională este nu doar un context sau eveniment analizabil sub raport sociologic, ci și un marcator axiologic, o ocazie de etalare a frumuseții interioare, a bunătății, deschiderii, iubirii aproapelui, a expansiunii afective pe care o posedăm și pe care dorim să o exprimăm. Evenimentul, cu toată stilistica sa (invitare, acceptare, vestimentație, prezența darului, conversație, întreținere, confidență etc.), conduce la o „compoziție” situațională de ordin estetic în toată regula. Ceremonia nu este un simplu eveniment, ci devine o trambulină a exteriorizării unui comportament mai amplu – integral, complex, compozit – ce excede simplele norme de civilitate sau moralitate. Trăirea și vibrarea laolaltă, în astfel de contexte, primește consistență și altitudine existențială pe coordonate înalt valorice.
Obiceiurile statuate în legătură cu ciclul existențial adună atât elemente funcționale, psihosociale, cât și elemente expresive, comportamentale, explicit modulate de parametri estetici (prin vestimentație, desfășurare culinară, discursivitate adiacentă, cadru muzical etc.). Nu excludem, desigur, unele exagerări sau fetișizări ale unor aspecte, dar nu insistăm asupra lor aici. Având o origine mitică sau sacră, unele obiceiuri au îmbrăcat funcționalități noi, ființând ca surse de iradiere sau ipostaziere estetică, chiar dacă distincțiile nu mai sunt ușor operabile iar dimensiunea estetică nu este prioritară. Având o geneză și ființare sincretică, aceste acte se înrădăcinează în concretețea cotidianului, dar devin și paliere de manifestare a spiritualului, a nevoii de transcendere, a setei de absolut.
Nevoia de ceremonial acompaniază practicile umane din cele mai vechi timpuri. Timpul de muncă este punctat cu intervale de contemplare, de reflecție, de repaus. Comuniunea umană se evidențiază nu numai în activitățile practice (prin întrajutorare, dăruire, împrumut, deservirea aproapelui), ci și în orizontul petrecerii, al sărbătorii, al răgazului. Într-un astfel de scenariu se actualizează relații atât în interiorul familiei cât și cu alți membri ai comunității, atât cei prezenți dar și cei absenți. Se cinstesc sau se venerează persoane care trăiesc, dar și cei care au fost cândva, printr-o rememorare și actualizare simbolică a vieții sau activității lor. Cultul strămoșilor reactivează valori trecute, cimentează unitatea grupală, întărește identitatea și coeziunea unei comunități. O astfel de ceremonie organizată la nivel de comunitate se bazează pe o osmoză valorică și pe un sincretism al expresiilor. Ceremonialul creează o discontinuitate pe axa cronologică, rupând monotonia existențială, întronând timpi aurorali, semnificativi, care vor adăuga o nouă valoare temporalității și ritmicității umane.
Frumosul relațional poate fi identificat la nivelul mai multor ipostaze comportamentale. Chiar dacă acesta nu apare în stare „pură”, ci presupune o prezență amestecată, difuză, juxtapusă cu alte elemente, frumosul comunitar se poate manifesta la nivelul mai multor trepte, după cum urmează:
a) la nivelul conduitelor de zi cu zi, prin gesticulații cotidiene simple, normale, „minuscule”; de pildă, prin modul de adresare a unui om către altul, prin a-l interpela pe celălalt, prin a gesticula, a întreba, a saluta, a ne implica, a empatiza cu cei din jur – din familie, de la serviciu, de pe stradă, din piață ; e un nivel de grad „zero”, care ține atât de „cei șapte ani de-acasă”, dar și de educație, de moralitate, de civilitate, dar care iese în evidență și afectează direct pe semeni; e un strat comportamental de primă instanță, care dă consistență întregului edificiu cultural al personalității; e stilul fiecăruia de a-l viza, respecta, valoriza pe cel de lângă el; e, în ultimă instanță, o formă de respect de sine;
b) la nivelul etosului grupal, prin încurajarea sau promovarea unor întâlniri privilegiate, rare, prin coparticipare și animare, prin antrenarea unor valori grupale înalte, prin degajarea de momente fastuoase, prin organizarea efectivă a unor ceremonii care activează bună voire și bucuria viețuirii laolaltă;
c) prin valorizarea muncii și prin promovarea unei responsabilități sporite privind calitatea activităților obligatorii sau opționale, prin exemplaritate profesională, prin promovarea lucrului bine și oportun făcut;
d) prin transformarea activităților rutiniere în muncă inovativă și creativă, aducătoare de bucurie și împlinire; prin eliminarea reprezentării false conform căreia munca este o activitate apăsătoare, o corvoadă, o pedeapsă;
e) prin promovarea unui comportament social demn, prin prestanță statutară, prin rectitudine morală, prin păstrarea și apărarea unor valori personale sau grupale, indiferent de conjuncturi sau consecințe;
f) prin manifestarea unui activism comunitar, prin menținerea unei stări de trezie și reacție socială, prin luarea de atitudini, prin comportament pro-social, prin sociabilitate ridicată, civism, implicare;
g) prin editarea efectivă de opere de ajutorare și binefacere, prin atitudine și comportament caritabil, prin susținere materială sau morală a celor ce au nevoie, prin mecenat cultural etc.;
h) prin susținerea și crearea de evenimente comunitare, indiferent de amploarea sau cadrul lor de zămislire, care pot primi atributul de frumoase, aducătoare de efuziune afectivă, generatoare de stări de bine, de mulțumire și întremare personală sau grupală;
i) prin convertirea sau aureolarea unor acte sau stări aparent comune cu valori estetice prin atribuiri sau conferiri de semnificații suplimentare, prin încadrarea lor în sisteme de referință axiologice; din acest punct de vedere, chiar și un eveniment banal (o plimbare cu cineva prin parc) se poate transforma într-o sărbătoare a sufletului;
j) prin critică sau reactivitate imediată, prin amendare a deraierilor comportamentale, a destructurărilor valorice, a anomiilor societale, prin asumarea criticii și opunerii manifeste.
În fond, această ipostază a frumuseții dă seama de sensibilitatea și reactivitatea individuală în raport cu semenul nostru, cu evenimentele sociale, cu mediul comunitar pe care îl căutăm, îl adulăm, îl valorizăm, ne integrăm în el. Căci nu există bucurie mai mare decât să constatăm că putem deveni un reazem, o nevoie sau o bucurie pentru celălalt. Altul devine o oglindă a noastră, iar atenția care ni se acordă este măsura valorii pe care o primim prin ochiul sau inima celuilalt. Atribuirea valorii sociale nu are nevoie numaidecât de tribune oficiale, de o recunoaștere formal instituită, de aplauze în piața publică. Uneori, un simplu zâmbet, o mână întinsă sau o privire aprobatoare cântăresc mai mult decât orice premiu de pe lume. Valoarea personală nu este doar un construct autotelic, nu izvorăște numai din interior, ci reprezintă și un rezultat al prețuirii celuilalt, al unei atribuiri progresive ce vine dinafară. Iar omul de lângă mine este exterioritatea cea mai obiectivă care dă măsura unei necesare, autentice și frumoase individualități.
Sursa foto: marketingland.com
(Textul de mai sus este un fragment din lucrarea noastră, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014. pp. 37-41).
