Reprezentant al realismului psihologic, în primul rând prin capodopera sa, romanul Foamea (1890), Knut Hamsun (4 august 1859 – 19 februarie 1952) a avut un rol important în modernizarea romanului european, iar pentru acest lucru şi „pentru monumentala sa operă care este „Rodul pământului””, acesta primea Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1920.
„Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui.
Stăteam culcat, dar treaz, în camera mea de la mansardă şi dedesubt auzeam o pendulă bătând de şase ori (se luminase bine de ziuă şi oamenii începeau să circule pe scară. Jos, lângă uşă, unde camera era tapetată cu numere vechi ale ziarului Morrgenbladet, puteam desluşi un anunţ dat de directorul farului, iar puţin mai la stânga o reclamă cu litere mari, în care brutarul Fabian Olsen îşi lăuda pâinea proaspătă.
De îndată ce am deschis ochii, am început, după un vechi obicei, să mă gândesc dacă există ceva care mă îndreptăţeşte să mă bucur de ziua de astăzi, în ultimul timp îmi mersese destul de greu (unul după altul, lucrurile mele luaseră drumul casei de amanet, devenisem nervos şi arţăgos, în câteva rânduri rămăsesem în pat ziua întreagă din pricina ameţelilor. Uneori, când îmi surâdea norocul, reuşeam să încasez de la un ziar sau altul până la cinci coroane pentru câte un foileton.
Se lumina din ce în ce mai mult de ziuă şi m-am apucat să citesc anunţurile de jos, de la uşă; se puteau desluşi până şi literele subţiri şi triste: „Pompe funebre la domnişoara Andersen,în gang, pe dreapta”. Această ocupaţie mi-a reţinut atenţia mai mult timp; pendula de jos bătuse opt când m-am hotărât, în sfârşit, să mă scol şi să mă îmbrac.
Am deschis fereastra şi am privit afară. Din locul în care mă aflam, aveam drept perspectivă o frânghie pentru rufe şi un teren viran; mai încolo ruinele unei fierării ce fusese mistuită de un incendiu. Câţiva muncitori tocmai curăţau terenul de acele ruine. M-am sprijinit cu coatele pe pervazul ferestrei şi am privit afară. Desigur că avea să fie o zi frumoasă. Venise toamna, anotimp diafan şi răcoros, când totul îşi schimbă culoarea şi piere. Pe străzi începuse forfota, ademenindu-mă afară; camera aceasta goală, a cărei podea se îndoia la fiecare pas, era ca un sicriu lugubru, rău încheiat; uşa nu avea broască, iar de sobă nici vorbă; obişnuiam să dorm cu ciorapii în picioare ca să se mai usuce până dimineaţă. Singurul obiect ce-mi făcea plăcere era un mic balansoar roşu în care moţăiam serile şi mă gândeam la câte şi mai câte. Când vântul sufla puternic şi poarta de la intrare era deschisă, prin podea şi prin pereţi se auzeau tot felul de şuierături ciudate iar în ziarul Morgenbladet de jos, de lângă uşă, se produceau rupturi lungi cât braţul.”
(„Foamea”, traducere de Valeriu Munteanu)
Imagine de pe filme-carti.ro
