Sorin DelaskelaSorin Delaskela
17.02.2016

M

Tolănit în mijlocul patului, cu spatele sprijinit de pernă, cumpănesc dacă este bine sau nu să-mi aprind o ţigară. Nu e bine. Și nici momentul potrivit. Dorinţa tulbure, stupidă şi de nestăpânit, de a fuma. Te simţi efectiv un nenorocit. Pare atât de simplu să te laşi de fumat, şi totuşi nu o faci niciodată. Aluneci mai departe, te scufunzi, cu fiecare ţigară, şi o faci cu plăcere. Un viciu derizoriu şi cât se poate de acaparator. Iar vinovăţia îşi stinge mult prea repede pulsaţiile. Eşti slab, îmi spun, cu un dispreţ ce abia mai lasă loc tandreţii.

Era o după amiază liniştită de decembrie, puţin după orele 17. M se pregătea să plece. Îmi imaginam paşii ei coborând scările, felul grăbit în care va traversa aleea dintre blocurile de patru etaje, blocuri construite la sfârșitul anilor 60, prin dreptul fațadelor scorojite, al storurilor trase până la jumătate și al balcoanelor înguste, în lumina blajină şi rece a soarelui de amiază, îndreptându-se spre automobilul ei, o Skoda Citigo de culoarea vișinei putrede, parcat în apropiere, la doar două străzi distanţă, și care îşi reflectă curburile şi opacitatea în vitrina unei farmacii. M ar fi în stare să-ţi vorbească douăzeci de minute pe acest subiect, al maşinii ei, fără oprire, cu acel suflu egopat și unisex al șoferilor care își adoră propria mașină ca și cum ar fi o parte din ei, parte din propria lor viață.

M își trage peste pulpe cizmele din piele, fără grabă, în vreme ce eu plimb țigareta prin dreptul nărilor şi al buzelor. Aşteptam un moment propice. Prezenţa ei e cea care te ţine în loc, te intimidează. Oare cât de jalnic pot să fiu? Dar după două ore, câte trecuseră de la ultima ţigară, iată-mă deja în vrie. Duhul întunecat al nicotinei agitându-se nervos în cofrajul de alamă ale craniului.

Dar nu de aceea o priveam tensionat, aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. Dumnezeu ştie, dar atunci am simţit că e pentru prima oară când realmente o priveam, într-un sens adevărat și profund al actului acesta reflex şi natural de a privi. Ceea ce izbea la M era luminozitatea învelişului ei tegumentar, pielea de un alb umbrit şi rece, precum burta unui delfin ce urcă la suprafaţa apei pentru a explora lumea îndoielnică a văzduhului. Ca şi cum corpul ei ar fi intrat dintr-odată în cea mai favorabilă lumină posibilă şi toate detaliile făpturii ei, vinișoarele de sub pielea delicată a încheieturilor, cheratina rotunjită a unghiilor sau delicatul relief al carotidei ar fi tresărit, înfoliate-n propria lor stranie fluorescenţă, ireală.

Aşa cum era M, în acea clipă şi pentru totdeauna, intactă, cu părul negru, tăiat franțuzește, prinsă-ntr-un voal subtil şi radiant de parfum, cu roşul pal-mătăsos de ruj acoperindu-i buzele, puteam admite, fără nicio ezitare, că era strălucitoare, pur şi simplu strălucitoare, asemeni unui pachebot ce înaintează spre port într-o noapte fără lună, cu toate punţile scăldate-n lumină şi aşteptare. Și nu m-am putut stăpâni să nu tresar, aşa cum tresari în faţa unui lucru sau unui fenomen pe care-l găseşti, dintr-odată, surprinzător şi, până la urmă, inaccesibil.

Privind-o cu atenţie pe M am putea regăsi cu ușurință pe chipul ei lumina misterioasă și blândă a femeilor ce se apropie de pragul vârstei de 30 de ani. Sunt încă tinere. Plutesc în plină splendoare. Se află, am putea spune, chiar la apogeul feminității lor. Pe culmi. Dar ceva ne spune totuși că au devenit deja conștiente de fărâmițarea timpului. Întreaga lor ființă, pe zi ce trece, e străbătută de un fior straniu, necunoscut, de încordare și neliniște. Ceva se schimbă în felul în care privesc lumea, în raporturile cu ceilalți și mai ales cu sine. Lumea de ieri, lumea ştiută, adorată şi certă, se destramă.

Am manevrat bricheta, îndreptând flăcăruia spre vârful ţigaretei, şi am tras primul fum în piept, adânc, cu o voluptate de muribund.

M se afla doar pe jumătate întoarsă spre mine, vrând parcă să se ferească de privirile mele, manevrând telefonul mobil, inspectând lista apelurilor pierdute şi mesajele, absorbită de propriile-i gesturi.

În timpul acesta, privind-o, ştiam foarte bine că undeva, în toată ţesătura de gânduri şi senzații ce le-am traversat în ultima vreme, chiar în miezul acestui freamăt obscur, era realitatea atât de clară a faptului că lucrurile dintre noi doi au rămas pe mai departe aşa cum au fost de la început, vagi și nesigure, în ciuda lunilor din urmă în care am fost totuși împreună. Dacă putem numi a fi împreună cele câteva zeci de minute la amiază petrecute aici, în apartamentul meu, o dată pe săptămână, sau telefoanele pe care ni le mai dăm uneori, seara. Sau cele două zile de relativă linişte pe care le-am petrecut împreună într-un hotel, la mare, la sfârşitul verii. Nu a fost niciodată suficient timp pentru ca lucrurile să se clarifice între noi. Mereu au fost chestiuni mult mai arzătoare. Telefoanele acestea nenorocite, de dat sau de primit. Explicaţii, descrieri, întrebări. Sau nu a fost nimic, doar imposibilitatea de a ne aduna, de a gândi ceva despre noi, pasul următor. Care noi? Care pasul următor?

Cizmele ei din piele, cu fermoar, ridicate până sub rotule, clipsurile argintii ce țin strânse, la spate, prin brațe elastice, cupele albe sau roșii sau negre al sutienului, blugii elastici sau fusta ei în mari carouri alb-negru, agrafele de păr, bluze fragile și mătăsoase, curelușe, brățări, catarame, ciorapi, eșarfe și sacouri – sunt o mulțime de detalii și florilegii, de armuri și opreliști până ce ajungi la structura aceasta ireală și luminiscentă a corpului ei. Apoi e drumul invers, care durează și el foarte mult, recompunerea. Tot ceea ce a fost fragmentat se readună, suprafețele redevin dure și impresive, reacoperind ca un înveliș crocant și casabil fluiditatea melcului M.

Imagine de pe mironeasca.com