„În orice om o lume îşi face încercarea”

În poemul Împărat și proletar, Cezarul nu e doar o autoritate supremă, ci și o conștiință. El se înfățișează ca acel împărat-poet la care a visat cândva Eminescu. Principalul său atribut este aptitudinea de a vedea de sus. Nu în sens moral, ci astronomic și metafizic. Este perspectiva care i se potrivește mai mult decât altele lui Eminescu. Pe vremea când încă nu existau avioane, iar nave cosmice nimeni nu-și imagina că vor exista vreodată, poetul vedea ceea ce se poate vedea doar de la 10.000 de metri înălțime sau din spațiul cosmic.

Mai mult decât atât, extrăgându-se din condiția de om, el îi contempla pe oameni de la o distanță de la care se estompează detaliile și se evidențiază esența vieții lor.

„În orice om o lume îşi face încercarea”… Cu alte cuvinte, omul este doar una din miile de mii de încercări (de a se afirma, de a se manifesta) pe care le face existența, nepăsător-risipitoare, pentru că are un timp infinit la dispoziție. („Risipei se dedă florarul”, spunea Lucian Blaga). Nu-mi amintesc să mai fi folosit cineva atât de inspirat cuvântul „încercare”, utilizat firesc, fără nicio emoție, în comunicarea curentă și transformat pe neașteptate într-un termen filosofic.

Ideea este dezvoltată, într-un limbaj rudimentar-didactic, în direcția stabilită de Schopenhauer cândva, dar regândită și adoptată cu convingere de poetul român:

„Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor./ Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat”.

Descriind agitația necontenită și inutilă a oamenilor, poetul aruncă în derizoriu tot ceea ce oamenilor li se pare important, eroic sau nemuritor. Este un negativism radical (de genul celui pe care îl va profesa Emil Cioran). Dar este un negativism… nesincer, în condițiile în care Eminescu însuși se agită, căutând la nesfârșit „cuvântul ce exprimă adevărul”. (Într-o însemnare postumă el încearcă, de altfel, să găsească o logică a acestei contradicții între lipsa sa de entuziasm totală, irevocabilă față de zbaterile oamenilor și entuziasmul inepuizabil cu care se livrează cunoașterii și creației: „Urând esența vieții, iubesc ale ei forme.”)

Tocmai peisajul în care Împăratul perorează pe tema zădărniciei eternei competiții între oameni este descris de poet cu o evidență dorință de performanță artistică, de …câștigare, la urma urmelor, a competiției cu alți poeți:

„Pe undele încete îşi mişcă legănate/ Corăbii învechite scheletele de lemn;/ Trecând încet ca umbre − ţin pânzele umflate/ În faţa lunei care prin ele atunci străbate,/ Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.”

Imaginea corăbiilor învechite care alunecă pe apă ca niște umbre, clătinându-și scheletele de lemn, este grandios-fantomatică. Iar ultima tușă de penel pe care o adaugă poetul amplifică frumusețea întunecată a poemului: prin pânzele corăbiilor transpare roata de foc galben a lunii.