Andreea Nanu …Mergând pe stradă într-o zi obișnuită, traversând un bulevard aglomerat, cutreierând și dincolo de granițele lumii vizibile, în paginile vreunei cărți sau la o expoziție, ascultând un fragment muzical, îmi atrag atenția sonoritățile intermediare, gesturile secunde care anunță o descoperire sau o întâlnire, adică tot ceea ce ni se întâmplă în anticamera evenimentelor propriu-zise, în spațiul interval pe care-l numim „întâmpinare”. Tot ce ne înconjoară ne întâmpină, fie vocal, pestriț, fie subtil, în tonalități discrete. Fiecare loc, fiecare obiect, fiecare persoană ne invită cu o voce proprie, ca și cum ne-ar propune un prolog. Răspunsurile noastre sunt diverse, dictate fie de o dispoziție interioară anume, fie de tradiția culturală a mediului în care trăim… Însăși etimologia termenului ne arată că „întâmpinarea” înseamnă atât „acceptare” cât și „contestare”. Avem libertatea de a spune da sau nu.
M-am gândit la această temă inspirată fiind de Întâmpinarea pictată de Fra Angelico. Mi-am dat seama că întâmpinarea presupune un ceremonial anume. În nici o altă reprezentare din artă nu m-a impresionat mai mult decât aici ceremonialul reținut al gesturilor care rezumă dialogul scurt, redus la esență, dintre Înger și Fecioara Maria, de pe pozițiile unei egalități desăvârșite în Iubire… De la începutul istoriei, Dumnezeu l-a întâmpinat pe Om cu cea mai mare artă. Uneori omul s-a ascuns, ca Adam în rai, sau a râs neîncrezător, așa cum a făcut Sara… primul surâs feminin consemnat de istorie, cum frumos spune Paul Johnson…. De la o epocă la alta, întâmpinarea și-a rafinat gesturile, limbajul și ceremonialul, devenind o artă. Inspirând Arta.
…În romanele mele, întâmpinarea este un personaj care face posibilă întâlnirea celorlalte. Eu însămi, ca scriitor, încerc de fiecare dată să-mi întâmpin ceremonios cuvintele, imaginile, personajele. Fără arta întâmpinării, lumea ne rămâne închisă, sensurile ei ni se refuză. Fără arta bunei întâmpinări nu există Poveste. Cel mai simplu ar fi să întâmpinăm fiecare clipă dăruită de viață cu un Fie!…
ANGELICO, Fra Annunciation, 1437-46 sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Annunciation_(Fra_Angelico,_San_Marco)
„Anna. Era chiar ea şi Dan simţi din nou neliniştea acelui „iar” care-l întâmpinase de dimineaţă. „Iar” o întâlnea pe Anna în tramvai. Se mai întâmplase aşa, acum câteva săptămâni, în ziua în care o adusese să vadă Vila Letiţia. Doar atunci, o singură dată. Crezuse că, poate, Anna venea la el, venea pentru el. Dar nu, fusese o simplă curiozitate. Chiar îşi dorise să vadă vechea casă despre care Maxim îi povestise atâtea. Poate venise chiar pentru el, pentru „celălalt”, Maxim. Poate că, venind la Vila Letiţia voise de fapt să înţeleagă ceva din pasiunea soţului ei pentru femeia necunoscută care se ascundea sub numele, atât de muzical, al Letiţiei. Anna cercetase cu ochii ei iscoditori şi migdalaţi încăperea, de sus până jos şi de jur împrejur, cu o privire ordonată, matematică, de parcă ar fi măsurat tempoul unei partituri. Descifra, în fragmente mici, interiorul acelei camere, camera lui Dan, aşa cum diseca o frază muzicală înainte de a o memora. Vreau să ţin minte totul aşa cum este acum, aici, îi spusese, cine ştie dacă peste câţiva ani casa va mai fi în picioare, şi îşi trecuse nostalgică mâna prin păr, încolăcindu-l ca pe un şarpe molatic între degete şi prinzându-l pe ceafă într-un coc lejer. Atinsese cu îndrăzneală mobilele vechi, să vadă ce „gust” are lemnul de nuc masiv, cu înflorituri şi geometrii spectaculoase care nu mai erau acum la modă. Totul acolo o inspira şi o făcea să se simtă, aşa cum îi mărturisise de altfel pe drumul de întoarcere, atât de mult în largul ei, într-un loc în care trecutul era încă stăpân. Lucrurile vechi, mirosind a naftalină, cărţile din bibliotecă rămase ca simplu ornament, pendula defectă, draperiile grele din catifea roase de molii, cu franjuri deşiraţi pe margini. Dan îi deschisese fereastra ca să poată admira, de sus, grădina şi curtea interioară. Acea fereastră pe geamul căreia Ester îi scrisese lui Bencov, înainte să moară, „fiica mea.” Dan îşi scutură capul la amintirea acestor cuvinte a căror imagine îi ţâşnise în minte ca un copil neatent ce traversează strada fără să se asigure. „Ding, ding”. Vatmanul claxonase, furios, pentru că derbedeul acela cu fes roşu trecuse chiar prin faţa tramvaiului. Întâmplarea o făcuse şi pe Anna să întoarcă capul şi, zărindu-l pe Dan, îi făcu semn să se apropie.
– Iartă-mă, nu te-am văzut… ia spune, de când stai acolo, pitit?
– Nu eram pitit, mai degrabă zgribulit.
– Iar ai dormit în frig…
– …Acoperişul e spart, generăleasa are dreptate, casa o să ne îngroape de vii… Haide, trebuie să coborâm… Tramvaiul opri de cealaltă parte a Cişmigiului, nu mai erau decât câţiva paşi până la Conservator. De undeva, de la etaj, se auzeau vocalize.”
*
„Maxim o întâmpinase pe Clara la gară şi o condusese în casa cu păuni. Fiul îşi urmărea mama încordat, emoţionat, aşteptând să vadă în ochii ei licăriri pe care i le zărise, uneori, în ceasurile calme ale copilăriei. Clara nu scotea nici un cuvânt, îşi mişca doar buzele în gol în timp ce privea pe geamul taxiului un oraş pe care nu-l mai recunoştea, care i se părea diform, urât şi murdar. „Doamne, câţi câini” repeta într-una. Maşina oprise în faţa casei cu o frână scurtă şi Maxim îşi condusese mama pe scara îngustă, cea pe care Clara o cunoştea atât de bine dar care, din motive necunoscute, fusese acoperită pe jumătate cu o zidărie din beton care-i răpea toată lumina. Clara, ca şi Anna mai târziu, avu atunci aceeaşi senzaţie, că mai degrabă cobora în loc să urce, şi asta îi spori bătăile inimii. Maxim o sprijini cu toată tandreţea de care era în stare, acea tandreţe de care Clara avusese, ca orice femeie, atâta nevoie şi pe care o primea mult prea târziu. Intrase şi rămăsese în dreptul uşii, fără să se bucure. O umbră de mulţumire îi descreţi obrazul brăzdat de linii fine în momentul în care, cu ajutorul fiului, puse tapiseria la loc pe peretele de deasupra şemineului. Generalul Maximilian se întorsese, în sfârşit, acasă. Atunci, privind încleştarea lui Iacob şi a îngerului, Clara şopti ca pentru sine: „dragul meu…”
*
„Din fericire, Anna este o femeie care se lasă văzută. Îţi permite să o priveşti, oricât de insolent ar părea gestul, Anna nu ar putea bănui niciodată pe cineva, chiar străin, de vulgaritate. Este una dintre naivităţile ei, fără îndoială aceea care o caracterizează cel mai bine. Poate și din cauza asta, în clipa în care am observat-o în grupul de prieteni, am avut îndrăzneala să o privesc în continuare, ca pe un tablou, sau ca pe o pagină de manuscris a cărui caligrafie, la prima vedere, pare indescifrabilă. Era înaltă, de o înălţime care nu sfida proporţiile fragilităţii, ale atitudinii ei ezitante faţă de lucruri, faţă de oameni. Perechile dansau şi Anna încerca să-şi croiască drum printre trupuri, cerându-şi iertare la fiecare îmbrânceală. Am traversat camera în direcţia ei aşa cum traversam, în copilărie, lanurile de grâu verde care îmi treceau până dincolo de genunchii mereu juliţi. I-am luat ceaşca de ceai dintre degete, cu un mic efort pentru că acel obiect de porţelan părea să o ţină în echilibru. Am întrebat-o dacă vrea să danseze. A spus că da, voia, mai mult pentru că o rugam atât de insistent. Aşa am reuşit s-o conving, în cele din urmă, să dea drumul ceșcuței pentru a mă prinde de umăr. A făcut-o cu aceeaşi tenacitate cu care ţinuse înainte toarta fină de porţelan… Dansam. În sfârşit, dansam. M-am auzit gândind asta şi abia atunci mi-am dat seama cât de mult o aşteptasem, cât de dor îmi fusese de ea. Anna era o sumă perfectă de gesturi mici şi repetate, de culori sobre – purta o rochie gri cu guler negru – de tăceri cât se poate de fireşti, în care te puteai odihni. Anna tăcea în cel mai teribil fel cu putinţă. Aveam să înţeleg cu timpul că tăcerile ei erau prelungirile fireşti ale contrapunctului pe care îl exersase din copilărie. Anna învăţase să tacă tot aşa cum învăţase să manevreze tehnica unei digitaţii perfecte. „Aşa ceva se învaţă? Da, se învaţă, orice se învaţă”, m-a asigurat în timp ce încerca să-şi ascundă marginea de dantelă a şosetei care-i ieşea din pantof. Era o şosetă minusculă, menită să acopere doar partea de jos a piciorului, pentru ca aceasta să poată intra nestingherită, direct în pantof. Era vizibil jenată de marginea aceea de dantelă, inofensivă de altfel, dar pe care Anna o vedea ca pe o stridenţă în ţinuta ei, ca şi cum ar fi auzit o notă falsă. Evident, m-am făcut că nu observ, dar cred că marginea şosetei ei ar fi lucrul pe care mi l-aş aminti cel mai clar dacă aş fi la un pas de moarte şi dacă, toată viaţa mi-ar trece, aşa cum se spune, pe dinaintea ochilor într-o fracţiune de secundă. Acelei priveliști îi datorez totul pentru că mi-a prilejuit o revelaţie: Anna era o cetate care putea fi cucerită. Avea o slăbiciune în armura ei. Străvăzusem o spărtură în zidul de apărare care, aşa cum mă temeam, ar fi putut să prelungească asediul meu insuportabil de mult. Prin spărtura aceea, prin marginea de dantelă a şosetei pe care încerca să o ascundă, puteai zări o parte din făptura ei tainică. Priveam cu uimire marginea pantofului de lac, locul din care se năştea cel mai adânc secret al meu: o iubeam.”
(Fragmente din Ziua cea mai albă, ed. Eikon, 2014)
Greetings
to each of our Encounters
I long to greet you
with ceremonial gestures,
Those we look down upon
since they’re no longer in fashion.
They too have their charm.
Like when you say
`borderline`
or
`distant frontier`
…at last, you’re here!
I shall look at you long and far
with the amazement man invoked
to map his first star.
I shall invite you in,
with the explorer’s reverence for a dream.
Then we shall learn old dances,
exchanging vows and glances.
After a while I’ll bid you farewell
…I think
With a writer’s taste for words
…in rare ink.
(Andreea Nanu, Greetings)
