Literatura de azi 
Pe 30 ianuarie 2016 a avut loc gala celei de-a IX-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la Mizil”.
Juriul a fost format din: Corneliu Berbente (scriitor, vicepreședintele Uniunii Epigramiștilor din România), George Corbu (scriitor, președintele Uniunii Epigramiștilor din România), Ioan Petre Gârda (câștigătorul ediției a VIII-a, Epigramă), Anca Hirschpek (câștigătoarea ediției a VIII-a, Poezie), Cristina Marian Ionescu (inspector de română), George Stanca (scriitor, jurnalist). Coordonatorii proiectului au fost profesorii Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea.
Laureații ediției a IX-a, aleși de juriile specializate, sunt:
POEZIE:
DUMITRU SÂRGHIE, Slatina – Marele premiu „George Ranetti” (I)
VALI ORȚAN, București – Premiul „Grigore Tocilescu” (II),
VICTORIȚA TUDOR, București – Premiul „Agatha Bacovia”, (III)
Dumitru Sârghie
(foto: Laurențiu Bădicioiu)
EPIGRAMĂ:
ION DIVIZA, Chișinău, R. Moldova – Marele Premiu „George Ranetti” (I)
DANIEL ȚUCĂ, Medgidia – Premiul „Grigore Tocilescu” (II)
FLORIN ROTARU, Buzău – Premiul „Agatha Bacovia” (III)
Marele Premiu pentru Poezie „George Ranetti” a fost girat de Literatura de azi, partener al acestui eveniment.
Puteți citi câteva dintre poeziile Premiantului, Dumitru Sârghie, pe care îl felicităm.
Dumitru Sârghie alături de Odilia Roșianu (Literatura de azi) și Laurențiu Bădicioiu
(foto: Rodica Rodean)
***
DU-TE ŞI VINO, BĂIATUL MEU!
Mi-a aninat Tata traista-n băţ
şi mi-a mângâiat, ca un vraci,
pletele-mi din galbene spice,
apoi, a murmurat, doar pentru el,
o rugăciune… Abia respirată,
până atunci, vorba lui a despicat
aerul bleu-vert al Marii Despărţiri:
– du-te în lume, fiul meu pribeag,
în lumea largă, în Exil, tocmai pentru
a simţi şi mai apăsat dorul de vatră
şi focul preasângelui acestui Neam,
care a transformat moartea în viaţă…
şi suferinţa în metafizică pură.
Du-te peste Ocean, pe drumul lui Kafka,
pentru a mângâia fesele Statuii Libertăţii,
du-te , băiatul meu, şi urcă voios
pe ultima treaptă a Turnului Eiffel,
ca să vezi din ce direcţie vine viitorul
Naţiei române…Du-te, Prâsleo, departe
şi calcă cu grijă pe marmura de Carrara
a „Strâmbăturii din Pisa”. Ai grijă,
să nu te-mpingă păcatul zilei,
ca să tragi cele şapte clopote…
Pericol de prăbuşire!
Du-te în Piaţa San Marco, băiete,
ca să vadă naţiunile lumii
câţi porumbei poate să ţină un român,
pe umerii săi de aramă…
Poate 1000, poate 1001, chiar dacă
al-o-mie-unulea-porumbel scapătă
puţin laba piciorului stâng!
Du-te la Moscova, fiul meu,
ca să vezi comunismul în carne şi oase,
de n-or fi rămas doar oasele…
du-te, lumina mea, la Mausoleul lui Lenin
şi smulge-i Satirului barba roşie, care creşte,
creşte peste lume ca iedera…
Du-te, suflet nemâzgălit de cunoaştere,
du-te oriunde din Imperiul Scârbei şi al Nimicului
şi vino Acasă doar atunci,
când vei înălţa, cu românii din Diaspora,
o cruciadă de foc, care să ne şteargă
toate lacrimile prelinse în sânge…
Du-te şi vino, sânge din sângele meu,
nu pentru mine şi pentru cei ca mine,
ci pentru copiii tăi şi copiii copiilor tăi…
Amin!
GRAMATICA IUBIRII
Stau drept, dar gându-mi cade şui
pe trupu-ţi înflorit în toate cele,
când sânii tăi – ulcioare cu gurgui –
tresar subit, ieşind din ghilimele.
Şi, vai, de dor, privirile-mi sunt treze,
spre-acel abis lăuntric, temător,
ascuns subtil în tandre paranteze,
tot aşteptând un gest complinitor.
Fierbinţi şi voluptos neconsolate,
coapsele-ţi poartă semnul întrebării,
spre-acele sărutări nenumărate,
dând sens suav şi cald capitulării!
Şi-apoi, iubito, după puncte – două (:),
să punem, între virgule, iubire
mai pură decât boabele de rouă,
ce curg pe-o liniuţă de…unire.
Şi apostroful cin’ să-l înţeleagă,
când trupu-ţi în silabe se desparte,
şi puncte…puncte tainice ne leagă,
de îţi anin pe ochi un semn de carte!
Şi, în răstimpuri, sensul fericirii,
melodic, ne înalţă-n contrapunct,
gramatica dă sens deplin iubirii,
dar, hai iubito, ca să punem punct.
NAUFRAGIU
(Iubitei de la capătul…tunelului)
Eşti aurora-mi lină dinspre stele,
Poetă-mi eşti cu mir sacerdotal,
Din trupul tău, zbura-vor filomele,
Spre ceru’-mi înstelat şi vegetal.
Apoi, Femeie,-n versul cărnii tale,
Noi da-vom glas iubirilor fecunde,
Poeta mea cu stări fundamentale,
De mine nu fugi şi nu te ascunde…
Şi ţine minte, Doamnă încă verde,
Când versu’-ţi va ţâşni crepuscular,
Fă bine şi din ochi nu mă mai pierde.
Căci te blestem de dulce şi de-amar.
De dulce-ţi spun să-ţi fie rima rimă,
Şi sânii – ţi albi rămână-ntrebători,
Iar versul tău să aibă drept de stimă,
Să-ţi cânte paseri dragi pe subsuori.
Despre amar, îţi cânt la mandolină
Şi te blestem să-ţi fie dor de mine,
Să rabzi de sete, lâng’-o apă lină,
Să n-ai bărbat ca dorul să-ţi aline…
Şi-apoi, tip-til, să vin să te salvez,
Parfumul tău în nări să mi se urce,
Tot căutând motiv să naufragiez,
În trupu-ţi cald şi-n poezia-ţi dulce…
SE-AUDE LUMINA!
Caut spre cer
delir voluptos,
anotimp amoros
se scaldă-n mister.
Avid de spaţiu,
zbor în oglindă,
doru-mi mă prindă,
cu mult nesaţiu.
Fluturi în cor
îmi vând infinitul
şi-mi plâng asfinţitul,
sfâşietor…
Lunec în lume,
surâsu-mi se frânge,
inima-mi plânge
dureri postume.
Prevăd dimineaţa
şi vreau infailibilul,
risc imposibilul,
îmi zornăie viaţa.
Până la moarte,
supune-mă, Doamne,
norocul să-mi poarte
candidele toamne.
De-i albă hermina
şi viaţa-i un fum,
în tainicu-mi drum,
se-aude lumina!
