Bucură-te! La vita è bella!

S-a urâțit, domnule, lumea! Mergem pe stradă și ne împiedicăm în privirile negre ale celorlalți. Ne agățăm sufletele în gaica tristeții și ne strigăm nemulțumirea oximoronic… în tăcere. Ba uneori preferăm să ne claustrăm mintea între două căști crezând că astfel ne putem detașa de acest urât. Urâtul ăsta care ustură și doare. Urâtul ăsta viral. Urâtul ăsta găunos și detestabil. Așa vorbește pesimistul. Cel care complică lucrurile și care fuge de frumusețea simplității. Cel care vede lumea monocrom, afundându-se cu bună știință într-o luptă cu gândurile (de cele mai multe ori negre) care îi ciopârțesc sufletul în cel mai barbar mod cu putință.

Noica spunea că oamenii anilor 2000 vor trăi cu aceleași spaime apocaliptice ca cei care au prins pragul mileniului al doilea și care așteptau ca Dumnezeu să vină și să rezolve lucrurile, neștiind că El deja face asta de la Noe încoace, clipă în clipă. Era vorba tot despre acest urât care tot hălăduie prin lume… după lume cu gândul să-i mănânce sufletul. Și acum, ca și atunci, pesemne urâtul e la mare căutare, e brandul cel mai vandabil. Acum e suficient să răsfoim ziarul sau să pornim televizorul. Atunci era de ajuns probabil să te uiți peste gardul vecinului, prin crăpătura ușii sau să tragi cu urechea.

Cred că urâtul acesta e pustiul din inimă. E ca o dezertare de la viață. Ba chiar o trădare a vieții, o îmbolnăvire de nemaiiubire, o amnezie instalată în mod fundamental în sinele nostru. Un duh care până nu pârjolește ființa nu se lasă. Ca și tristețea.

Urâtul lumii a fost și este un subiect sucit pe toate părțile. Antropologic, sociologic, estetic, istoric, patologic. Etica urâtului i-a atras pe mulți dintre cei care au vrut să înțeleagă resorturile lumii. Artiștii (aici îi includ și pe scriitori) însă, dintre toți, pot pătrunde în adâncul problemei, nu teoretic, ci printr-o sondare umană ageră și sensibilă. Teoreticienii sunt cei care visează singuri la acest subiect și totul nu rămâne decât un vis. Artiștii însă visează împreună, căutând răspunsuri. Prin aceasta visarea prinde concretețe, iar în fața lor, urâtul lumii piere. Drept argument vi-l aduc aminte pe Nichita care putea, prin cuvânt, să șteargă pe jos cu acest urât spunând: „Și m-am uitat urât la om până când omul a devenit frumos”. Simplu și sublim.

Am revăzut zilele trecute La vita è bella a lui Roberto Benigni. După aproape 20 de ani. Lumea s-a învechit… Eu am crescut… și deci și perspectiva din care am privit filmul a căpătat o altă dimensiune. N-am citit nicio cronică la acest film. Nici nu vreau. De-asta n-am vrut să-l tratez aici cronicărește. Ar fi inutil. Pentru că, în mod normal, un asemenea film n-ar trebui să aibă cronici, ci ar trebui văzut, pur și simplu, și revăzut… pur și simplu.

În unele sinopsisuri scrie că este o fabulă în stilul lui Chaplin. Asta probabil pornind de la faptul că în debutul filmului se spune că povestea este plină de fericire și durere, ca într-o fabulă. Nu știu dacă este tocmai descrierea potrivită pentru că Benigni nu satirizează nimic. Nici moravuri, nici mentalități. Cred mai degrabă că este o metaforă a bucuriei. A bucuriei venită din lacrimi, a bucuriei din toate lucrurile posibile, a bucuriei de a fi cu adevărat părtaș la frumusețea vieții, a bucuriei de-ați păsa. Un film despre bucuria de a iubi aproapele și departele tău. Pentru că toate cheițele cinematografice din registrul lui Benigni sunt unice și necomparabile nici cu cele ale lui Chaplin, nici cu cele ale lui Keaton sau Llyod.

Da, fără doar și fără poate, La vita è bella e o capodoperă. 3 premii Oscar și alte 4 nominalizări, Marele Premiu al Juriului de la Cannes și 3 premii ale Academiei Europene de Film. O listă scurtă, dar consistentă. E mult? E puțin? Probabil că pentru Roberto Benigni, actorul, regizorul și scenaristul, a fost mult și neașteptat. Pentru un creator de artă care a ales simplitatea și sinceritatea lucrurile astea însă nu au prea mare valoare. Important pentru el este să-și folosească cele cu care este dăruit pentru a mișca măcar o rotiță la mecanismul de dezvrăjire a lumii.

Coloana sonoră a lui Nicola Piovani, cunoscut nouă poate pentru muzica din Dolce far niente a lui Nae Caranfil, a înscris filmul lui Benigni și în topul celor mai iubite soundtrack-uri de Oscar. O temă simplă, plină de candoare, cu variațiuni savuroase, care însoțește imaginea într-o manieră prin excelență europeană. O însoțire perfectă între imagine și muzică care amplifică bucuria de-a vedea un film care trezește. Simplu și sublim.

Cred că filmul lui Benigni este un hap fără contraindicații împotriva urâtului și mai cred că lumea se poate schimba dacă toți ne-am înțelege să surâdem măcar o dată pe zi.

Sursa foto: cinemagia.ro