Pe ușa din față

Daniel Cristea-Enache: În 1975 erați deja o persoană publică, cronicarul „României literare”, după deceniul 1962-1971 în care ați scris săptămînal în „Contemporanul”; iar peste puțin timp, aveați să conduceți Cenaclul de Luni, aflat, ca orice manifestare de profil, în atenția „organelor”. Logica ne spune că, deci, supravegherea nu se putea opri în 1975. Dimpotrivă, ea trebuie să fi fost și mai atentă.

Ar fi momentul, poate, să insistăm asupra unui intelectual care a avut un rol important în evoluția dvs. și căruia i se datorează, practic, cariera deopotrivă universitară și foiletonistică a lui Nicolae Manolescu. E vorba de George Ivașcu, al cărui nume a revenit în aceste convorbiri. Nu este un paradox că un om de încredere al Partidului a făcut din „Contemporanul” și apoi din „România literară” publicații prin care nu doar criteriile estetice, ci și cele etice (apărate de „Europa Liberă”) se vedeau confirmate?

Se vorbește nedrept de puțin, astăzi, despre cel care a oferit o alternativă la presa culturală în linia „Săptămîna”-„Luceafărul”; deși, istoric, tocmai direcția susținută de el, cea estetică, sincronistă și occidentalizantă, a cîștigat partida. Cum vedeți rolul jucat de Ivașcu nu numai în cariera dvs., ci și în impunerea acestei direcții?

Nicolae Manolescu: Am scris de multe ori despre G. Ivașcu. Directorul „Contemporanului” între 1956 și 1971 și al „României literare” între 1971 și 1988 este protagonistul unei povești fundamentale din biografia mea profesională. Nu folosesc de obicei cuvinte mari: dar G. Ivașcu le merită ca puțini alții. Și nu vorbesc doar despre mine – l-am avut profesor în ultimul an de facultate, mi-a fost membru în comisia de licență, îi datorez chemarea în 1963 la catedra de literatură a Facultății de Filologie de la Universitatea din București, al cărei șef era, ca și un sfert de secol de cronică literară – vorbesc și despre cele două hebdomadare menționate mai sus, cele mai importante din România comunistă, a căror istorie va trebui scrisă cîndva.

Așa cum avem monografia lui Z. Ornea a „Convorbirilor literare” din epoca Maiorescu, a „Contemporanului” din epoca Gherea, datorată lui Pompiliu Marcea, sau a „Revistei Fundațiilor Regale” datorată Mioarei Apolzan, ca să nu dau decît aceste exemple, va trebui să putem citi și unele consacrate „Contemporanului” și „României literare” de sub bagheta magică a lui G. Ivașcu, cel mai de seamă jurnalist cultural român de după războiul al doilea. În definitiv, asta a fost G. Ivașcu, dacă nu înainte de război, cînd a debutat cu cronica literară a revistei „Manifest”, la care a lucrat ca redactor, și a fost secretar de redacție la „Jurnalul literar” al lui G. Călinescu, în orice caz, după război: un mare făcător de publicații de cultură și de literatură.

Profesorul, pe care l-am întîlnit la cursul și la examenul de anul V, era bine informat în materie de literatură română contemporană, dar nu prea avea cum să-și valorifice eventualele daruri critice vorbindu-ne despre roadele literare ale realismului socialist. Publicistul era dotat cu o limbă de lemn dintr-o esență răspîndită în epocă. Tot ce îmi aduc aminte de la cursul lui sînt orele, multe la număr, în care s-a ocupat de romanul Mitrea Cocor. Cînd, spre sfîrșitul vieții, a vrut să-și adune în volum editorialele de pe prima pagină a „României literare”, nesemnate de obicei și scrise, nu doar de el, ci și de unii redactori și adesea cam în aceeași limbă de lemn (ideologia obliga!), m-a rugat să-l ajut să le identifice pe cele care îi aparțineau. Nu sînt sigur nici astăzi că toate din volum îi aparțin. Din același material ideatico-lingvistic sînt articolele strînse, în două rînduri, în volum. O suspiciune a planat și asupra paternității primului volum din Istoria literaturii române. Tot ce pot spune cu mîna pe inimă este că a utilizat în spirit cît se poate de personal bibliografia pe care i-o furniza, între alții, Dan Zamfirescu, de la care poate proveni și vaga idee protocronică, înainte de protocronismul așa zicînd oficial predicat de Edgar Papu, care scoate ici-colo capul în carte. G. Ivașcu nu era capabil să stea ore în șir la Biblioteca Academiei și să se informeze, mai ales fiind vorba, în primul și singurul volum al Istoriei pe care l-a publicat, despre epoca veche, specialitatea, în schimb, a autorului comentariilor la Învățăturile lui Neagoe Basarab. Dar ordonarea originală a materiei, ilustrația foarte sugestivă, grija pentru detalii, majoritatea interpretărilor istorice și critice sînt, fără discuție, de mîna lui.

Ceea ce G. Ivașcu însă știa cel mai bine era să facă reviste. La sfîrșitul lui 1956, cînd preia „Contemporanul”, vechea revistă a lui Gherea, reapărută în 1946, avea în jur de 80 de redactori, din care trei sferturi erau muncitori, fără vreo activitate publicistică sau tehnică, un fel de asesori populari din justiția primilor ani de comunism, care vegheau la puritatea ideologică a actului judiciar. G. Ivașcu i-a dat afară și a construit o veritabilă revistă de cultură. În scurt timp, și-a asigurat colaborarea lui Tudor Arghezi, G. Călinescu, Geo Bogza, Al. Piru, Ecaterina Oproiu, E. Simion și a multor altor intelectuali de primă mînă. Dar care dintre intelectualii care contau în acei ani n-a colaborat la „Contemporanul”? G. Ivașcu avea, ca nimeni altul, fler. Vîrstnicilor pe care i-a cultivat asiduu de la început, le-a adăugat nume noi. În martie 1962, după ce mi-a dat calificativul excepțional la examenul de anul V, mi-a adresat invitația de a colabora eu însumi. Și nu oricum, ci săptămînal. La cronica literară.

Prima cronică a apărut pe aceeași pagină cu „Cronica optimistului” a lui G. Călinescu și cu articolul, de asemenea hebdomadar, al lui Al. Piru. Ei trei se știau de aproape un sfert de secol, de la „Jurnalul literar”, unde Al. Piru a debutat. Eu nu-l cunoșteam personal decît pe G. Ivașcu. Pe ceilalți doi, i-am întîlnit în carne și oase abia după cîțiva ani. Îți dai seama nu numai de cît de mîndru mă simțeam în compania lor în revistă, dar ce stimulent extraordinar reprezenta pentru tînărul de 22 de ani care eram faptul de a se ști citit de cei care îi citeau pe ei. Pe vremea aceea, scriitorii se citeau între ei. Nu ca azi, cînd preferă să se înjure. (Mă gîndesc cu oarecare tristețe, deși nu mai am naivități, cum vor scrie peste ani despre mine tinerii critici cărora, la rîndul meu, le-am încredințat cronica literară a „României literare”. S-o lăsăm între paranteze!). Afirm cu toată tăria că încrederea pe care mi-a acordat-o G. Ivașcu (și în ce epocă!) m-a format intelectual și moral. Am avut, de-a lungul vieții, destule ocazii să constat ce importanță are pentru un tînăr să intre în literatură pe ușa din față.

Nu e un secret că, sub acest raport, este o diferență deloc neglijabilă între generația mea și cea de după ea: n-am debutat în aceleași condiții. Noi am intrat, de exemplu, în manuale sau am făcut noi înșine manuale, la treizeci-treizeci și cinci de ani. Am intrat totodată foarte repede în lumea literară. Optzeciștii, deși cu atîția scriitori valoroși, sînt și astăzi, la șaizeci de ani, priviți cu parcimonie, ca să nu zic altfel. De cîteva ori, rugat să fac recomandări pentru funcții în cultură, am dat numele unora dintre ei. Nu se auzise de ei, deși cei care mă rugaseră erau cam de aceeași vîrstă sau mai tineri și deși astăzi editurile și publicațiile sînt conduse îndeosebi de optzeciști. Marele public este cel care face diferența.

Totul pleacă de la primii pași în literatură: aceia consacră. Mă refer la o lume normală. Din păcate, în lumea de azi faptul de a ți se deschide poarta mare, ba chiar de a ți se așterne la intrare covorul roșu nu mai are nici o importanță: se încearcă a se ocupa locul de onoare cu forța, urmare a contestării predecesorilor, răbdarea le lipsește cu desăvîrșire douămiiștilor, convinși că a venit vremea lor înainte de termenul cuvenit datorat bunului simț personal și istoric. Mărturisesc a nu înțelege: nici o generație nouă, și asta de multe, multe decenii, n-a avut șansa unei mai generoase primiri în lumea bună literară precum generația douămii. Nici uneia nu i s-a mai pus la dispoziție totul ca după 1989. De unde, atunci, nu graba, graba o înțeleg cît de cît, dar furia, ura, delirurile paranoice de care dau dovadă atîția tineri, pe care i-am debutat, i-am publicat, i-am susținut literar sau academic, cărora le-am acordat atenție, premii, funcții, contra noastră, a bătrînilor sau nici măcar bătrîni, ca tine sau ca Gabriel Chifu, care le-a deschis paginile „României literare” și nu și-a amestecat niciodată cerneala cu a lor?

Ce-mi pot reproșa Andrei Terian, care și-a făcut doctoratul cu mine, cu o teză pe care am citat-o cu apreciere de cîte ori am avut ocazia, Paul Cernat, în a cărui comisie de doctorat am fost (nu cred că ține neapărat să fac public în ce împrejurări) și căruia i-am oferit o rubrică în „România literară”, Alex Goldiș, și el debutant cu o bună carte despre (atenție!) critica generației mele, colaborator de asemenea al „României literare”, Marius Chivu, cronicar literar, da, al aceleiași reviste, pe care acum o aruncă la coș ca pe un rebut scandalos al epocii internetului (dar ce-ți spun eu ție, care tocmai ai scris despre asta?), propus de mine să scrie prefețe?

Am numit doar critici, fiindcă de la ei, poate și datorită relației mele cu G. Ivașcu, așteptam altceva. Despre poeți și prozatori ca Florin Iaru, Cristian Teodorescu sau Marius Ianuș, n-am a spune nimic. Nici măcar a-mi exprima stupefacția. Iartă-mă pentru această derivă sentimentală! Sînt amărît pînă în adîncul sufletului de atitudinea celor pe care am pariat și nu pentru că aș fi așteptat din partea lor recunoștință pentru mîna întinsă cînd aveau mai mare nevoie: ceea ce am făcut pentru ei n-a fost dorința de a le cîștiga recunoștința, ci credința în valoarea lor. Dacă ar fi cazul s-o iau de la capăt, aș face-o din nou. Sînt convins că merită. Problema mea este că nu le înțeleg pornirea, agresivitatea, ura. M-au speriat totdeauna bețivii, din pricina incapacității mele funciare de a accepta iraționalul din comportarea oamenilor. Cîtă vreme nu pot descoperi nici un sîmbure de comportare rațională în felul în care tinerii critici cu pricina mă tratează, nu-mi pot ascunde spaima pe care o trăiesc de fiecare dată cînd am de-a face cu oameni amețiți de băutură.

Mă întorc la G. Ivașcu. Ai putut constata că scriu despre el fără concesii. Am scris la fel și în Viață și cărți. Ca și în alte ocazii. Iată, în iulie se vor împlini 105 ani de la nașterea lui iar în iunie, 28 de ani de la moartea lui. Să-mi amintești, te rog, să-l evoc în „România literară”, pe care a condus-o din 1971 pînă la moarte. Revistă la care l-am urmat, ca redactor-șef adjunct și cronicar literar. Mi-am petrecut o viață alături de el. Nu știu cine îl cunoaște astăzi la fel de bine ca mine. Și să nu uităm epoca în care s-a întîmplat asta. Mă gîndesc uneori că dificultățile acelei epoci nu sînt străine de modul de a se comporta al generațiilor vechi. Noțiunea însăși de solidaritate intelectuală avea atunci un cu totul alt sens decît are, vai, în prezent. Sigur, existența unui dușman comun ne unea pe cei de bună credință. În lipsa lui, astăzi, domnește dezunirea.

Ivașcu știa pe de rost epoca. A făcut numeroase compromisuri. Obligatorii, ca șef de revistă. Dar nu le-a impus niciodată redactorilor și colaboratorilor săi. Cu prilejul unor numere festive, legate de la o vreme mai ales de ziua de naștere a lui Ceaușescu, apela la colaborări din afara redacției, la scriitori gata de cea mai penibilă evlavie politică, mai cu seamă cînd redactorii refuzau să scrie ei înșiși. Cînd totuși au scris și ei, n-a fost sub presiunea lui G. Ivașcu. Eu, care îi eram cel mai îndatorat, l-am refuzat totdeauna în astfel de împrejurări. Nu numai că nu m-a silit, dar, de la un moment înainte, nici nu m-a mai solicitat. Îmi pare rău s-o spun: dar și alții îl puteau refuza, cu conștiința încă mai împăcată decît mine și, dacă au cedat, n-au făcut-o pentru că G. Ivașcu i-a obligat, ci pentru că au fost ei slabi de înger. G. Ivașcu era un director exigent, pînă și în materie de corectură. Numere întregi au apărut fără nici o greșeală de tipar. Citea șpalturile, printurile de azi, de mai multe ori. I le ducea acasă Mihai Minculescu, nepotul lui Grigore Moisil, Dumnezeu să-i odihnească pe amîndoi! Le retrimitea, dar nu fără să-i telefoneze secretarului general de redacție, Mircea Grigorescu sau Roger Câmpeanu, amîndoi plecați demult dintre noi, corectorului-șef și mie sau unuia dintre ceilalți doi adjuncți, Ion Horea și Gabriel Dimisianu, ca să se asigure că se făcuseră corecturile cerute de el.

Tot ce știu despre cum se face o revistă, știu de la G. Ivașcu. Și, în mai mică, dar nu neesențială, măsură, de la Mircea Grigorescu, redactor-șef la „Timpul” al lui Grigore Gafencu în anii războiului, cel care l-a debutat în suplimentul cultural al ziarului pe Marin Preda, cu schița Pîrlitu’, în 1941. Mircea era un fel de factotum la „România literară”: umplea pe loc și în orice clipă goluri din pagini, inventase rubrici, complet inedite pe atunci, de șah și bridge. Vorba lui George Macovescu, prietenul comun al lui G. Ivașcu și Mircea Grigorescu: și dacă s-ar fi aflat abandonat într-o oază din Sahara, Mircea ar fi continuat să bată la mașină articole pentru „România literară” sau pentru „Lumea”, revistă creată tot de G. Ivașcu, unde Mircea Grigorescu și Ștefan Aug. Doinaș au colaborat, cu pseudonime, fiindcă nu aveau încă drept de semnătură. În casa lui din Cotroceni, Mircea Grigorescu avea o cameră plină de ziare din podea pînă în tavan. Era cel mai fidel cititor de presă din cîți am cunoscut. (Cînd a avut un atac cerebral, aflat în Piața Amzei la cumpărături, și a murit, un băiat de la care își lua gazetele, l-a acoperit cu ziare, pînă a venit poliția).

Cum vezi, e vorba despre o lume care nu mai există. Ne simțeam obligați moral și profesional unii față de alții. Și nu ne trădam. Cei care nu împărtășeau aceleași principii intelectuale cu noi formau o tabără separată. Polemizam, dar nu ne uram. Aici e o deosebire majoră: ne disprețuiam, dacă era cazul, dar sentimentul de ură ne era străin. G. Ivașcu, deși aparținea unei alte generații, a mers pe mîna noastră, a celor care încercam să rezistăm cu demnitate presiunilor regimului. El fusese în tinerețe comunist, din partida perdantă a lui Lucrețiu Pătrășcanu, avusese, pînă la preschimbarea lor de către Ceaușescu, unul din primele carnete de membru, rămăsese un om de stînga chiar și în deceniile 8 și 9 de național-comunism, ca și Zaharia Stancu, George Macovescu și Mircea Grigorescu, cei care formau primul cerc „oficial”, să-l numim așa, al rezistenței scriitoricești față naționalismul revigorat în anii 1970-1980 și la asaltul Securității contra oricărei încercări de independență culturală, prin intermediul revistei „Săptămîna” a lui Eugen Barbu și Vadim Tudor, capabilă de toate murdăriile.

Îmi vine adesea în minte această luptă, pe viață și pe moarte, cînd remarc, tot mai des, ofensiva lipsită de orice scrupul a douămiiștilor contra celor de la care au învățat carte și pe care ar trebui să-i respecte. Comparaison n’est pas raison. Știu. Dar nu mă pot opri să nu-i avertizez pe junii corupți ai societății postcomuniste că, dacă pînă și pe vremea dictaturii a triumfat simțul valorii și spiritul critic, nu există nici cea mai mică șansă ca, într-o democrație, fie și imperfectă, cum este aceea actuală, lucrurile să stea altfel. Îi anunț pe această cale că au pierdut partida. Îmi pare rău de ei. Și-o fac ceas de ceas și zi de zi cu mîna lor. Și mă rog lui Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe cel care m-a învățat să recunosc adevăratele valori, chiar dacă n-am iubit niciodată socialismul, ca el, ca să nu mai vorbesc de comunism, și care m-a format ca intelectual și ca om, acordîndu-mi, cu toate riscurile presupuse de epocă și greu de închipuit astăzi, deplina lui încredere. Mai vrei să știi ceva?

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr