Lecții de la Vlăduț

Vlăduț face de ceva timp un nou sport. Întrucât se rămâne la poarta școlii, nu prea știi ce se întâmplă după gard, în sală sau la vestiare, pentru că la noi încă trenează mentalitatea că unii copii trebuie să facă sport „ca să se mai liniștească”. Iar cei mai agitați și lipsiți de atenție dintre aceștia tocmai acolo găsesc un teren fertil pentru a căuta ceea ce nu primesc acasă: atenție. Și cum fac asta? În cele mai multe situații, făcând bullying cu cei din jur, în special cu cei mai cuminți.

Dacă întârzii puțin, trebuie să-ți duci tu, ca părinte, copilul până la sala de sport. Așa că, într-una din zile, l-am condus până la sală. El a intrat primul și nici n-a apucat să facă doi pași, că un chiștoc, la jumătatea înălțimii lui, i-a luat căciula și i-a aruncat-o cât colo, apoi i-a dat și un brânci. Fiind un băiețel total neagresiv, fiul meu s-a aplecat să-și ia căciula. Doar că din spate veneam eu, ca un uliu. L-am luat pe prichindel și l-am determinat, aplecându-mă asupra lui, să se lipească cu spatele de un zid, întrebându-l de ce a făcut asta. Evident că micul agresor s-a speriat și n-a mai știut ce să spună.

În loc să se solidarizeze cu cei agresați, o mamă din vestiar s-a luat tot de mine, că l-am speriat pe „fragedul” bully. A trebuit să aloc energie pentru un conflict pe care nu-l prevăzusem. Deci, nici n-am intrat bine în vestiar, că gestionam deja două conflicte. Două, în două secunde.

La un moment dat, mă trezesc cu pipernicitul care tocmai îmi atacase copilul că mă bate pe picior și, într-un mod teatral, după părerea mea, îmi spune că i-a cerut scuze lui Vlad. Îl ignor, mama agresivă prinde curaj, dar vine domnul antrenor și, informându-se rapid cu privire la ce s-a întâmplat, îi spune respectivei că cel care a agresat este un copil-problemă. Respectiva o ține pe a ei: că eu l-am luat prea dur pe copil și l-am speriat. Deci pe al meu, luat la șuturi de cum a intrat, dă-l naibii; cel care a agresat, săracul, el trebuia îngrijit!

Deci, vedeți de ce avem o societate defectă? Pentru că, în loc să ne solidarizăm și să sancționăm agresivitatea, o menajăm și abia așteptăm să creăm divergențe pe orice subiect, în general, care nu ne privește. Parcă există o plăcere în sensul acesta și mulți abia așteaptă să-și vâre coada pentru a dezechilibra orice formă de autoritate, simțindu-se lezați de chestiuni care nu-i privesc.

Dar abia acum vine morala. Spre casă, l-am întrebat pe Vlad ce s-a mai întâmplat și mi-a spus, cu o seninătate și cu o bunătate pe care le are de la maică-sa – căci eu cred că mi-am pierdut-o prin Micro 7-le Cugirului anilor 90, încă din adolescență: „A plâns și l-am îmbrățișat ca să-l liniștesc, tati”.

Iar eu am conchis în cel mai „para-parenting” mod: „Mă bucur că s-a speriat!”.

Copiii ne dau astfel de neașteptate lecții. Și, da, știu toată teoria și chiar o bună parte din practică, doar că atunci când îți vezi copilul luat la șuturi de cum a intrat într-o colectivitate, parcă nu mai funcționează niciun manual. Cât despre mama divergentă, abia aștept (cu ghilimelele de rigoare) să fie ea într-o situație în care fiul îi este atacat, ca să-i văd fața de zambilă ofilită, cum perorează despre pacea în lume și buna înțelegere în fața pumnului și lipsei de empatie.

București, 11 noiembrie 2026

(fotografie făcută de autor cu AI – Nano Banana 2)