Costel Zăgan Casa copilăriei am zărit-o printre stele.
Am pândit nopți la rând, dincolo de înalt, întruparea copilăriei, a fantomei copilăriei și a vremurilor ce-au ținut-o în brațe, pardon, în viață! Nu era nici greu, nici ușor: era pur și simplu frumos.
Erau mama și tata
Erau mămuța și tătuța.
Eram eu: preferatul celor două familii.
– Iar nu vrei să mănânci: o să ți se lipească stomacul de spinare!
– Dar, mamă, am mâncat la mămuța!
– Nu-ți place mâncarea mea!
– Dar mamă ești o bucătăreasă genială!
– Iar vorbești păsărește, măi băiete!
– Aș vrea eu!
În bucătăria mamei, totul strălucea de curățenie și ordine.
După sobă, locul cel mai cald din casă, acum când omătu-i cât gardul, iar pietrele troznesc de ger, era biroul meu ad-hoc! Locul unde numai eu aveam voie să vorbesc, cu gura plină de poezii și formule de la matematică sau fizică.
– Ileană, băietul ista al tău, le strică mintea copchiilor noștri!
– Ce spui acolo, femeie dragă!?
– Auzi ce le-o sus: că Dumnezău nu există! Apoi, măi băiete, pe noi cine ne ține?
– Ne ține pământul.
– Dar Pământul cine-l ține?
– Universul!
– Dar…
– Nici un dar! Așa scrie în Călăuza ateistului!
– N-am spus eu: Deșteptăciunea-i prostește pe mulți!
– S-o crezi matale! Prostia-i prostește!
– Eu îți spun să-ți bagi mințile-n cap! Ce-o să te mai bată Dumnezău, de n-o să știi ce-i cu tine!
– Ba știu prea bine: habar n-am și de aceea învăț!
– Învață, dar n-o lua razna!
– Fa, Olgă, lasă-mi copchilu-n pace, c-o să crească: și-n lungime, și-n minte! Dumnezău o să-l lumineze, și-o să vadă care-i drumul cel bun!
– Doamne-ajută-l, fa Ileană! Ajută-l să nu-l prăpădească învățătura!
Că eu n-am nicio clasă, și Dumnezău mă iubește, așa proastă cum sunt!
Pereții poeziei (8)
Brusc, cerul a început să se (s)curgă pe toți cei patru pereți ai bibliotecii:
– paginile din cugetările lui Eminescu se amestecau cu Dansul în ploaie al Anei Blandiana;
– Fluturii din pandișpanul lui Emil Brumaru zburau cu Budila-Expressul lui Alexandru Mușina;
– pe-un colț al mesei zăream Capodoperele incomplete ale lui Șerban Foarță;
– mă rog, Ceremonia risipirii era în toi, iar Valeriu Stancu se auzea șoptind: încă puțin, încă puțin!
Numai Matei Vișniec admira Poemul care se citește pe sine, iar Ion Mureșan conchidea fericit: nimeni nu merită IZGONIREA DIN POEZIE!
La cealaltă ureche, îl auzeam pe Lucian Alecsa, prietenul meu din cealaltă lume:
…spre seară priveam la trupul meu mort
ce încerca să ajungă la mal…
…Însă, la pagina următoare, două lacrimi nu încăpeau în aceeași poezie.
(Citadela în roz)
