Timpul trece foarte repede. Cu asta cădem cu toții de acord în ultimii ani. Până și maică-mea, care e pensionară, mi-a spus când am vizitat-o în septembrie: „Păi dacă noi simțim că trece așa repede, darămite voi?”.
Noi… ce să mai zicem: luni – joi – duminică, luni – joi – duminică, ianuarie, aprilie, octombrie… decembrie. La mulți ani, Adevărat a înviat, Crăciun fericit! Și tot așa. De la anxioasa întrebare „Și la ce liceu dai?” la ireversibilul răspuns „Mai am trei ani până la pensie…”.
„Timpul tace și trece”, spunea învățătoarea mea – prea dură pentru firea mea de atunci –, de la care mi-au rămas câteva vorbe de duh. Aceasta cu timpul, apoi: „Și măgarul a crezut că-i oaie când a fost între oi”. Mai sunt câteva pe care mi le amintesc în momentele în care se potrivesc, cum ar fi: „Nu fuge nimeni după tine” – ca antidot la grabă, acea grabă care duce la greșeală.
Dar oare graba timpului duce la greșeală, sau însuși faptul că trece atât de repede? Cine se grăbește, de fapt: timpul sau noi?
Timpul e doar o convenție, o măsurătoare. Are o parte care se vede și una care nu se vede. Și, culmea, ele se intersectează perfect. Cea care se vede este formată din denumiri de minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani. Cealaltă, care nu a fost supusă convențiilor, își lasă urma în părul care albește, în riduri, în oasele care se înmoaie sau se îndoaie și tot așa.
Timpul există și trece. Ce facem însă cu acest timp? Aceasta este întrebarea. Știm să ne bucurăm de el sau doar supraviețuim, constrânși de împrejurări?
12 octombrie 2026